Terra Românica, ţara mea de aur şi-a sa poveste

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o ţară minunată, cu plaiuri, cu oiţe, cu fraieri şi mârţoage plictisite, o ţară ca din poveşti scoasă, Terra Românica, ţara mea de aur. Iar în Terra Românica trăiau tot felu’ de omenaşi, cinstiţi sau nu, care-şi duceau traiu’ de pe-o zi pe alta cum puteau mai bine, muncind la alb sau la negru. Pentru că alte căi nu au, totul este fie alb, fie negru. Sau aşa crezut-au ei…

Într-o iarnă, început de nou an, un an pe care Sfinţii Părinţi, conducătorii neamului ales de Dumnezeu ca oamenii pe care Acesta va testa democraţia, au zis că va fi un an bun, plin cu succese meritate, bani, voie bună, şi că scăpat-a-vor de balaurul Crizeconomica, care pân’ şi de la căpcăuni furase palatele lor cu turnuri de aur şi prinţese ţinute ostatice, aşa de rău era.

Dar nu fu’ să fie aşa. Terra românicii, murind de frig şi foame, supăraţi foc pe necredinţa şi ateismul Sfinţilor Părinţi, ieşiră toţi din casele lor, cu furci şi torţe şi bâte şi câini, cerând capul Sfântului Părinte Bocţoc şi al Măritului Sfânt Părinte, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur.

Dar cine erau aceşti doi Sfinţi Părinţi? Micuţul şi miopul Bocţoc era un om al Dreptului, şi nu al Stângului. Gârbovit de atâta muncă şi atâta lins al Sfântului Pocal al Dosului, din colorata capelă, căci ăsta-i era destinul sfânt, el ducea toate muncile lui Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur la un bun sfârşit. Prin el ieşeau cuvintele Măritului Sfânt Părinte. Iar Măritul Sfânt Părinte, pupat fie el pe capu-i ca o stea, şi-a câştigat renumele luptând vitejeşte cu şarpele mărilor până la ultimul vas, căci el era comandant de plai marin. Iar după şapte zile şi şapte nopţi, după ce-i pierise întreaga flotă, obosit şi ud, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl înfrânse pe şarpe, croindu-şi drum în pântecele acestuia şi tăind, firicel cu firicel inima acestuia. Iar terra românicii erau fericiţi că au scăpat de monstrul marin şi puteau în sfârşit să pescuiască în apele line ale Mării Eterne, chiar dacă rămăseseră fără apărare.

Şi în acea zi ieşiră toţi afară din casele lor, căci Sfinţii Părinţi îl alungaseră pe tălmaciul Ar Rafat de la curtea regală, om bun care a venit tocmai din celălalt capăt al lumei pentru a salva poporul de boalele sale. Şi au ieşit, şi şi-au spus toate cele necurate de pe suflet. Căci asta fu’ ultima picătură care umplu’ paharul poporului, după atâtea fatidice decizii ale Sfinţilor Părinţi. Le-au luat vacile şi boii, cartea de pe masă, merele din copac, cartofii din pământ, copii din pântece, până şi sămânţa vieţii. Şi-au zbierat zile şi săptămâni, chiar dacă erau bătuţi de către gărzile regale, chiar dacă erau înecaţi de fumul căpiţelor de fân arzânde, chiar dacă erau arătaţi cu degetul şi făcuţi atei. Şi-au zbierat zile şi săptămâni să plece şi să fuge, iar micul Bocţoc, a cărui cap doreau, a plecat capu-i rotund la un moment dat. Şi-a spus că nu mai poate, că nu mai poate dormi, mânca, era îngrozit de imaginea feţelor văzute pe stradă: oamenii fără dinţi, zbierând, scuipând, transpiraţi şi vineţi la faţă, oameni fără suflet şi scrupule, iar el nu mai putea dormi, căci visa urât. Aşa că s-a retras într-o colibă undeva la marginea Marii Păduri, iar după câteva zile a putut dormi. Iar în locu-i venit-a un Gure din Anu, de pe un tărâm mioritic, unde se spune că oamenii ar trăi şi ar bea bere cot la cot cu elfii şi zânele şi toate minunăţiile lumei pământeşti. Iar acest un Gure din Anu a grăit „’face-voiu’ io fain şi bine şi poporu’i nu va mai suferit-a. Aşa grăit-a un Gure din Anu, omu’ bun, legat-a strâns de alti popoare, preten cu elfii şi ciungii din Pădurile cu Copaci Înalţi”. Iar oamenii au crezut că fi-va bine din acel moment.

Iar cu el veniră oameni inteligenţi de pretudinteni, căci vechiul Sfat Bătrânesc nu mai era privit cu ochi buni. Iar oamenii şi-au pus încrederea în un Gure din Anu şi-al său nou Sfat Bătrânesc.

Dar nu fu’ să fie aşa. Căci imediat după un Gure din Anu anunţă că dorit-a el să facă schimbări mari, iar acele schimbări nu conveneau poporului. Aşa că au ieşit, zicând că şi acesta, acest om este ateu şi că va fi bătut, într-o bună zi, de către bunul Dumnezeu. Şi chiar aşa fu’. Căci la numai câteva rotaţii ale Soarelui şi Lunii, Marele Sfânt Părinte Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl huiduii şi-l vociferă aspru ca pe-un copil în Marea Sală a Vociferării Sinistre şi-l alungă şi pe acesta. Iar un Gure din Anu a zis că se va întoarce într-o bună zi.

Iar în locu-i veni un om mic, dar sprinten, tânăr şi voinic, un ajutor la grajdurile regale, care călărea alături de cavaleri, cărându-le spada la răsboiu’. Şi poporu’ fu’ fericit când văzu ce oameni de valoare, plini de merite sfinte şi răsboinice aducea acest om mic şi sprinten pentru a face un nou Sfat Bătrânesc. Iar lumea zbiera de fericire şi se întreba „Dar cum i se spune?”. Iar viteazul, pe-un cal alb, veni şi spuse „Eu sunt Victaeur a lui Pontsa, ajutor de grajd!”. Iar lumea începu’ să-l aclame.

Fericiţi, oamenii au mers la ale lor case. În sfârşit un om care ştia ce face. În sfârşit dreptul lor divin de a cere schimbarea aduse roade. Căci mai rămânea doar un singur om în calea libertăţii lor infinite, ateul Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur. Căci el îşi pierduse de mult graţia divină, iar rolul său pe pământ se terminase…îi va veni şi lui ziua o dată…

Trecură Sorile şi Lunile, şi se făcu cald. La curtea regală se mai întâmplau lucruri nedemne de povestit, se mai tăiau capete ale unor bătrâni din Sfat, erau schimbaţi cu alţii, se zvonea că Victaeur a lui Pontsa avea o carte sfântă despre cum se curăţă caii şi cum se potcovesc, dar ateii ziceau că acesta furase dintr-o carte păgână. Şi aşa se iscase un scandal nou, un scandal pe care doar Marele Cenzor, bunul, milostivul şi eticul Dumnezeu putea a rezolva. Căci doar el ştia ce-i drept şi just. Şi atunci până şi ateii se rugau la El. S-au dus la Marele Preot şi au zis, uitându-se-n sus: „Bunule Dumnezeu al credincioşilor, ascultă-ne ruga şi oferă-ne Tu un semn demn şi milostiv pentru a afla dacă Victaeur a lui Pontsa minte-ne-a sau nu.” Iar Dumnezeu a dat un semn din ceruri şi-a zis cu voce tare şi clară: „Ascultat-ai eu şi gândi-voi eu la ale voastre vorbe suave, dar voi sunteţi necredincioşi, iar de minţiţi potopul vă va mânca!”.

Un ajutor, un biet copil de-l ajuta pe Marele Preot, a povestit la al său tată toate cele întâmplate la capelă. Tatăl, minunat şi un pic speriat nu s-a putut abţine a povesti vecinilor săi, iar vecinii săi vecinilor săi, şi tot aşa pân’ ce tot satul află de această păţanie. Iar lumea începu’ să se supere. Cum de aveau ei, în a lor faţă, un om demn şi frumos, viteaz şi măreţ, care totuşi a furat cuvinte dintr-o altă carte despre îngrijit caii? Cum de se putea una ca aceasta? Aşa că unii au ieşit din nou din casele lor, cu pălăriile de paie pe cap, căci Soarele bătea tare, cu furcile şi cuvintele lor dure. Au ieşit a cere plecarea acestui mincinos! Auzind asta, au ieşit şi cei care-l iubeau pe Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur, iar în acelaşi timp şi iubiţii şi iubitele frumosului Victaeur a lui Pontsa. Şi zbierau unii la ceilalţi, în timp ce făceau hora şi cântau frumos. Dar într-o zi, în frumosul sat de lângă munţi, aceste două hore s-au întâlnit, iar în loc de cântece, s-au auzit cuvinte urâte şi scuipături zburînde.

Victaeur a lui Pontsa s-a dus la Marele Preot şi i-a spus că el crede în Marele Cenzor, Dumnezeu, dar el ştie că El nu are puteri, iar dacă el va rămâne acolo unde este, Marele Preot va înnota în aur. Iar Marele Preot a acceptat şi-a vorbit cu Dumnezeu cerându-i să stea pe gânduri cât mai mult posibil.

Şi Victauer a lui Pontsa a văzut că totuşi, oamenii îl iubesc pe el mai mult. Aşa că a tăiat alte capete, a oamenilor lui Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur, şi, după ce acesta din urmă rămăsese fără apropiaţi, tânărul zvelt a decis că e vremea ca Marele Părinte să moară. Aşa că vorbit-a cu Sfatul Bătrânesc şi au decis cu toţii că trebuie să-l exileze pe Băscelu’ Inimă de Aur. Şi aşa şi fu. S-au dus la el şi i-au spus că el şi-a pierdut menirea sfântă şi că de nu va pleca, capul său va zbura, iar oamenii, hoardele vor zbiera de bucurie. Şi aşa şi fu. Băscelu’, care şi-a pierdut astfel titlul de Inimă de Aur-Balaur, s-a ascuns într-o peşteră unde a început a se gândi cum să facă să se întoarcă la curtea regală. Şi-a chemat toţi balaurii şi căpcăunii, printre care şi pe a sa fiică, care, la cât de urâtă şi scoabă era, fu obligată să fugă din regat, în Ţara Oamenilor Urâţi. Şi se gândiră multe zile şi nopţi, şi s-au tot gândit.

Dar, pentru a-i satisface pe terra româniceni, Victaeur a lui Pontsa s-a decis ca în ultima zi sfântă a lunii să cheme pe toţi oamenii care-l iubeau şi să facă o vânătoare, să ucidă chiar poporul pe Băscelu’ şi pe prietenii săi. Căci doar poporul poate ucide tiranul, căci doar atunci survine satisfacţia. Zis şi făcut…

Veni ultima zi sfântă din lună iar oamenii s-au strâns în faţa curţii regale. Iar frumosul Victaeur veni în faţa lor şi dădu ordinul. Poporul furios a plecat în căutarea tiranului…

Ce urmă duse regatul în haos şi paragină. Căci apăru un război între două lumi: lumea oamenilor şi lumea mistică, lumea oamenilor urâţi, a balaurilor şi căpcăunilor. Iar oamenii ucideau pe oricine credeau că-l susţin pe Băscelu’, iar creaturile lui Băscelu’ masacrau pe oricine credeau că e de partea lui Victaeur.

Oamenii lui Victauer, îmbrăcaţi unii în roşu, alţii în galben şi albastru, obligau mamele care abia au născut să iasă cu ei la vânătoare, că de nu, copii lor vor fi daţi câinilor înfometaţi. Chiar şi oamenii foarte bolnavi erau târâţi cu forţa în această luptă. Iar lupta a durat ore şi ore.

Iar zilele au trecut, şi unii susţin că Băscelu’ a murit, iar alţii că încă trăieşte. Eu tot ce vă pot spune este că regatul este în flăcări, căci poporul s-a trezit în mijlocul unei lupte dintre urâtul Băscelu’ şi frumosul Victaeur a lui Pontsa. Era o luptă de frumuseţe, mai precis, nicidecum una de putere, căci puterea, la urma urmei, tot în mâinile balaurului Crizeconomica şi-a fraţilor şi surorilor săi cunoscuţi drept Căpătăliştii şi-a strigoilor din lumea Uniunii Evropeelor rămânea. Dar regatul ardea, şi ardea şi ardea. Oamenii mureau, alţii înnebuneau. Unii chiar au încercat să-şi dea foc în timpul marii vânători, pentru că ei nu vroiau să ucidă doar pe unul, ci pe amândoi. Dar erau puţini şi erau arâtaţi cu degetul. Nimeni nu-i asculta. Căci toţi erau prinşi de vraja frumosului Victaeur, care, apăru un zvon, ar fi putut să fie un vrăjitor, un vrăjitor care folosea vrăji păgâne de pe vremurile Epocii Întunecate, când toţi erau sub un singur om, iar acel om dădea ordine în stânga şi în dreapta, iar cu toţii trebuiau să se supună. Căci purta şi el roşu, de asta se spunea acest lucru. Dar doar bătrânii mai ţin minte acele vremuri îngrozitoare şi reci.

Iar regatul ardea, ardea, ardea…şi nimica nu se rezolva. Oamenii mureau sau erau folosiţi drept sclavi…şi nimica nu se schimba.

Dar ce vă pot spune e că Bocţoc a scăpat şi-a ajuns conducător de sat. Şi-a trăit până la adânci bătrâneţi, căci de el poporu uită, doar sătenii ştiau cine fu şi ce făcea.

Şi-am încălecat pe-o şa şi vi-am spus povestea ’şa, căci nimic’ nu s-a schimbat, de 23 de ani încoace, de pe vremea lu’ cel Întunecat, da, nimic’ nu s-a schimbat, şi nu va fi prea curând pace.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s