Idei, idei, idei peste tot. Idei scrise, idei necoapte…

Am o grămadă de idei în cap, minut de minut.

O grămadă de idei pe care aş vrea să le pun pe o foaie – sau, mă rog, prin prisma tastaturii, pe un ecran alb (care ulterior să fie umplut de litere negre care formează cuvinte, propoziţii, fraze, paragrafe, în sine, un text). Dar de fiecare dată când ajung în situaţia de a putea face asta, ideile dispar.

Tot timpul când merg pe stradă din punctul A în punctul B, am idei. Le gândesc, le disec, ba chiar mă transform într-un bipolar – dar la nivel psihologic – doar ca să pot avea o discuţie constructivă cu mine însumi. Uneori vorbesc singur, în surdină. Căci ştiu că nu am dreptate întotdeauna, aşa că trebuie să-l includ în monolog pe celălalt Eu. Care pune fel şi fel de întrebări, unele de tipul celor puse de oamenii simplii, alteori precum cele ale unor aşa-numiţi intelectuali. Şi, după câteva minute îmi spun „da, am dreptate”. Îmi dau seama că greşesc.

Şi tot aşa, se formează idei. Idei complexe. Teorii personale. Iar apoi, aflat în faţa unui calculator, acestea au dispărut. Asta duce la un complex. Şi la o scurtă frustrare.

„Ştiu sigur că mă gândeam la ceva”, îmi zic. „Mă gândeam la…la ce dracu mă gândeam?”

Nu ştiu.

Şi asta păţesc zilnic. În loc să am texte peste texte care să prezinte un punct de vedere al unui om care se consideră a fi anarhist, care încearcă să prezinte câteva opinii nu neapărat personale (căci unele sunt acceptate de mai multă lume), am doar texte precum acesta, în care mă voi plânge că nu pot duce procesul până la bun sfârşit.

Continuă lectura

Noi, studenţii şi ea, educaţia

De două luni de zile, România a început să clocotească cu proteste. Totul a început pe 1 septembrie, o dată cu Roşia Montană, s-a mărit cu gazele de şist, şi se extinde, mai de curând aşa, cu sănătatea şi educaţia.

În acest text ne vom centra pe motivele pentru care lupta pentru educaţie trebuie să fie dusă de cât mai multă lume. Nu susţin absolutamente deloc că restul luptelor nu sunt importante. De aceea aş vrea să subliniez, de asemenea, faptul că toate acestea sunt interconectate între ele. Voi explica de ce, şi ne vom continua drumul pe tema educaţiei.

Roşia Montană şi lupta împotriva gazelor de şist sunt lupte atât ecologiste cât şi împotriva corupţiei la nivel de stat şi chiar anti-capitaliste (neasumate, desigur). Ambele cauze, lupte, sunt pentru o natură curată, nedeteriorată, intactă (apă şi aer curate, nepoluate), iar faptul că există dorinţa de a distruge este datorită faptului că există anumite persoane din sistemul politic şi economic care au anumite interese personale. Capital, mai precis. Bani.

Sănătatea şi educaţia sunt subfinanţate. În mod legal şi teoretic, ambele ar trebui să primească 6% din PIB-ul ţării, dar acestea primesc doar două treimi (Sănătatea 4 şi un pic, educaţia 3,6). Şi acest fapt este din cauza unui nivel înalt de corupţe şi disfuncţionalitate sistemică (şi faptul că statul are mai degrabă interesul în a băga bani în organele opresive – SRI, SIE, Poliţie, Armată, Jandarmerie, etc. – decât în aceste două sfere foarte importante ale societăţii, sănătatea şi educaţia).

Continuă lectura

Spectacolul istoriei (o primă schiţă către o critică mai amplă)

Spectacolul este peste tot.

Este prezent la teatru, pe stradă, în noi, în tine, în sânge, în creier, în ceruri, în Dumnezeu, religie, cinematografie, capitalism, istorie. Este peste tot.

Spectacolul este peste tot, iar noi suntem nişte bieţi spectatori cărora li s-a luat puterea de a decide când să se schimbe decorul.

Decorul se schimbă singur. Ştie cum să se schimbe şi când. E independent de om şi crează falsa dorinţă şi falsa necesitate la el.

De multe ori, spre a avea bazele necesare pentru a crea aceste false dorinţe şi necesităţi, este nevoie de un fel de preludiu, un fel de istoric. Astfel se naşte excrementalul.

*

O spectacularizare a istoriei – când istoria este comodificată şi devine o marfă de consum.

Omul consumă orice e spectacol, orice e spectacular, iar istoria e un spectacol total; în sine, diferenţele vizibile cauzate de antagonismul dintre Trecut şi relativul Contemporan crează un decor extrem de atrăgător, plăcut ochilor şi urechilor. Este istoria-cea-care-se-consumă şi nu istoria-cea-adevărată.

Nu există istorie adevărată. Doar fărâme de adevăr în istoria spectaculară.

*

Clădirile, obiectele de vestimentaţie, limbajul verbal, viaţa trăită, tot ce era Atunci şi nu mai există. Acum este comodificat spre a se integra în vasta reţea a consumului, mai ales în cel aşa-numit cultural. Acum poţi purta hainele lui Galileo Galilei, în timp ce consumi un mic-dejun vegetarian a la Adolf Hitler. Iar dacă te-ai săturat de produsele cosmetice pe care le foloseşti, poţi încerca pasta şi zeama de ierburi şi vei avea un ten catifelat şi un păr mătăsos precum avea Eva Mitrocondială.

Continuă lectura

Un gând asupra Depresiei

Un text din ianuarie 2012. Un fel de continuare la „Un gând asupra Noului

*nota autorului*

Nu-i nicio auto-biografie, sau ceva. Unii ar fi capabili sa creada asta. Ca in majoritatea prozelor mele, apar farame din mine, na, si ce? Sa zicem ca e vorba de un idealist fixist…ajunge sa stiti atata!

*introducerea*

Hmm…depresie impusa sub forma de teatru al absurdului. Inoculata pana-n strafundurile subconstientului. Iti impui sa plangi, sa te vaiti, sa-ti vina sa vrei sa mori. Dar sa-ti limitezi totul doar la durere psihica. Sa nu te atingi de propriul tau corp daca te iubesti. Sa nu ti-l distrugi, nu-l zgaria, nu-l invineti. Ingrijeste-l, saruta-te si mangaie-te in timp ce-ti plangi de simti ca-ti ies intestinele pe ochi afara. Orice ai face, numai nu te atinge de Tine. Chiar daca uneori durerea e placuta…

*naratorul*

Sa te trezesti in fiecare zi, sa te uiti cu ochii beliti si pierduti in tavan; perdelele sunt trase, nu intra lumina si-ti spui „nu am chef de ziua de astazi”. Si mai stai cele 5 minute in pat, chiar daca nu va fi asa. Esti slab, esti vlaguit, ochii-ti sunt rosii ca dracu si tusesti ca un tebecist imputit de la prea multe tigari si de la faptul ca nu ai mai aerisit camera de cateva zile bune. Habar nu ai ce zi ii, ce vreme e afara, tot ce cunosti sunt cei patru pereti intunecati, jegul de pe jos, hainele imputite de pe tine, mirosul de transpiratie deja imbibat in pielea ta, mirosul de tutun ars, de fum, de scrum, de jeg.

Esti pe spate, iti lasi mana stanga sa pice greoi din pat si cauti incet si atent pachetul de tigari. Unde dracu ii? Unde dracu…aici era. Mai sunt sase tigari, scoti una, o aprinzi cu ura, stii ca tigarile nu-s sanatoase, sau cel putin faptul ca nu ai aerisit camera. Te dor plamanii, tragi un fum, tusesti iarasi. Iti bag pula in tot, la propriu…scrumiera plina ochi de mucuri stinse cu brutalitate ii acuma pe burta ta. Si te gandesti ca tu chiar nu ai chef de ziua de astazi. Doar e precum celelalte. Adevarul e ca nici nu stii daca e zi sau noapte. Cate zile au trecut de cand te-ai inchis ca un dobitoc in camera? Doua? Trei? Mai mult de trei? Perdelele groase nu permit nici macar unei particule de lumina sa penetreze templul tau al desertaciunii umane.

Continuă lectura

Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” din UBB.

Foarte mulţi oameni gândesc în continuare în termeni de mase populare care aduc cu sine schimbarea. Dar acest lucru este foarte uşor de infirmat, în momentul în care Statul, instituţiile statului şi corporaţiile sunt pregătite cu armatele lor de mercenari plătiţi şi un sistem legislativ aparent puternic special făurite spre a contracara aceste posibile apariţii de masă. Dacă am fi vorbit despre asta în urmă cu câteva zeci de ani, hai să zicem până la finele anilor ’40-’50, da, masele aduceau schimbarea, dar actualmente acest lucru nu poate funcţiona, cel puţin nu de una singură.

Dar, istoria dovedeşte clar faptul că schimbările de masă, mai ales cele de sistem, nu fac altceva decât să reproducă sistemul pe care tocmai ce l-au dărâmat. Eu sunt un promotor al contextelor temporale şi spaţiale şi nu a schimbărilor bruşte, cauzate de frustrare şi un nivel înalt de emotivitate. Iraţionalul nu poate crea un sistem raţional, benefic tuturor, iar schimbările bruşte, chiar dacă aparent par a fi fost acceptate de către mase, nu sunt conştientizate, socializate şi internalizate nici ulterior. „Am scăpat de tiran”, asta va răsuna pe străzi. Dar acuma ce facem? Cum schimbăm sistemul? Bine, scăpăm de toţi pionii negativi din sistemul anterior, le tăiem capetele, îi băgăm în închisori (adică începem un plan de represiune politică), dar acuma ce facem? Ar fi bine să reimaginăm întregul, dar nu există timp, problemele sunt prea presante iar dacă nu va exista un nou Guvern, un nou conducător, se va ajunge la haos. Asta se poate vedea în toate Revoluţiile sociale…

Aşa că eu doresc să vorbim despre contexte. Le-aş numi „contexte insurecţioniste”, dar al doilea cuvânt sună, în majoritatea cazurilor, foarte violent şi un aducător al haosului, aşa că ne vom limita doar la „context”.

Ce este un context? Este un moment spaţial, temporal sau spaţio-temporal când creşte nivelul de fertilitate, posibilitate, imaginaţie de a face o intervenţie, oridecare ar fi aceasta. Este o circumstanţă favorabilă. O împrejurare benefică. O stare benevolă şi o situaţie prielnică. Dar cui?

Continuă lectura

Tragedie şi statistică: omul vs. natură

CRISTIAN D. GRECU

TRAGEDIE ŞI STATISTICĂ: OMUL VS. NATURĂ


Observ o mare problemă etică în rândul activiştilor (şi nu numai), aceasta învârtindu-se în jurul ideei de moarte a cuiva sau ceva. În viziunea lor, moartea unor oameni nevinovaţi în cadrul unor protese sau acţiuni directe este o tragedie, dat fiind faptul că acea persoană nu avea nimica de a face cu respectiva acţiune. Sau, dacă moare un poliţist, la fel, este o tragedie, pentru că acea persoană avea o familie, chiar dacă fusese îndoctrinat până la capăt de către sistem să fie un soldat, o persoană care să apere opresorul. Dar moartea a câteva sute sau mii de animale (care au şi ele familii, sau mor o dată cu ea), sau tăierea unor păduri este doar o statistică…anual mor X animale şi se taie N hectare de pădure. Iar acest fapt mi se pare o absurditate, un fapt neînţeles, şi, mai mult decât atât, un fel de rasism, sau, mai bine zis, o „naturofobie”. O ignoranţă înrădăcinată în mintea omului. O posibilă frică a omului de a accepta faptul că face parte din natură şi nu din sistem şi oraş.

Dar, din punctul meu de vedere, suntem nevinovaţi în faţa sistemului, dar vinovaţi în faţa naturii.

În ideea în care fiecare om care nu se află într-o poziţie de conducere în societatea capitalistă, este o victimă, cu toţii suntem nevinovaţi. Cu toţii plătim scump pentru existenţa noastră zilnică în societatea capitalistă. Fie că fizic sau moral, suntem pionii de pe tabla de şah a acelor 1% care fac şi dreg în nume propriu, în scopuri proprii. Suntem nevinovaţi că suntem folosiţi de către sistem, omorâţi, obligaţi să respectăm nişte legi impuse de ei, puşi la muncă, îndoctrinaţi, et cetera.

Dar suntem vinovaţi, deoarece luăm parte la „masacrele” zilnice ale sistemului, direct sau indirect, din cauza ignoranţei noastre faţă de probleme altora, problema naturii în sine şi a viitorului nostru şi a planetei.

Etica mea îmi dictează că un om, atâta vreme cât ia parte la acţiunile zilnice capitaliste, mergând la bancă, consumând produsele oferite de către sistem, urmărind filmele făcute de către Holywood, este o persoană vinovată, fie că în afara acestor momente luptă pentru anumite drepturi ale omului, ale animalelor sau altceva. Aşa că nu există oameni nevinovaţi. Cu toţi suntem vinovaţi. Iar acest fapt ar trebui să fie acceptat de către toată lumea, vina noastră faţă de defăimarea naturii, nu „vina” noastră faţă de sistemul economic care nu funcţionează din cauză că nu consumăm destul.
Continuă lectura

Despre a fi anarhist şi starea anarhică

CRISTIAN D. GRECU

DESPRE A FI ANARHIST ŞI STAREA ANARHICĂ

 

Mă întreb uneori de ce e bine/ar trebui să fi anarhist. Ahh, da, ce n-aş da să arunc cu nişte molotoave în magazinele ce aparţin de marile coproraţii multi-naţionale. Da, logic, e visul meu. Să distrug, să ard, să aduc dezordinea în societate, să violez femei nevinovate şi să ucid preoţii cu suflet mare. Da, de când trăiesc asta-mi doresc, că, dee, poporul mă vede drept un descreierat, drept un sociopat, o persoană care n-are ce căuta în sistemul ăsta, în societatea asta bună şi truditoare, eu, persoana care promovez astfel de acte barbarice şi violente. Pentru că aşa mă văd oamenii. Pentru că, chiar dacă înainte să spun ca sunt un anarhist domnului M, acesta mă vedea ca pe un om bun, un om deştept, cu nu ştiu ce părinţi şi posibilităţi de viitor. Mă vedea drept un om cu suflet, căruia îi place să ajute oamenii, puţin rebel, deoarece şi eu, precum acesta, mi-am da seama că ceva e putred, şi aş vrea să schimb lumea în bine.

Dar în momentul în care îi spun că sunt un anarhist, acestuia îi răsar în minte toate tipologiile, stereotipiile, începe să aibă idei preconcepute faţă de mine, să mă bage într-o grupă de oameni care, cică, vor doar să distrugă. Şi i se activează gena de salvator, un semi-complex mesianic, ajunge să fie o persoană care va încerca să ma readucă pe calea cea buna, dar eu nu vreau asta, nu, nu vreau asta, eu consider că drumul pe care mă aflu eu e cel bun. Domnul M va insista, va încerca să mă contrazică, să mă facă să-i accept viziunea asupra lumii, doar pentru că el vede în mine o persoana bună. Avea speranţe mari pentru mine, îmi zice el, dar calea pe care am abordat-o e calea cea proastă. I se face milă de mine. Milă? Am eu faţă de persoană care are nevoie de milă? Nici nu ştii ce e ăla anarhism, accepţi ce ţi s-a spus şi nu ai avut niciun interes de a te documenta asupra faptului, şi acuma ţie ţi s-a făcut milă de mine, pentru că vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru într-un alt mod decât cel pe care-l aude în fiecare zi. Pentru că-s tânăr şi că mai am o speranţă să nu ajung a fi doar un vagabond, un sociopat, un „haosist”, un om fără viitor.

Iar pentru toţi cei cărora li se face milă de oameni ca mine, vă dedic următoarele alineate. Pentru că cei care reacţionează violent la auzul cuvântului „anarhist” nu merită. Şi-au ales deja calea: calea de a te închide în cochilia ta şi a te opri din a descoperi, cerceta, de la a te documenta.

Nu vă voi vorbi despre ideologie, despre politică, despre economie, ci despre păsări, dealuri, munţi, râuri, pisici şi câini, despre sălbăticie şi libertatea individuală (pentru că cea colectivă este imposibilă – nu poţi „crea” o libertate generală care să fie bună pentru 7 miliarde de oameni; fiecare-şi alege singur libertatea).

Nu vă voi povesti despre oameni bravi sau laşi, despre trecut sau prezent, ci despre o stare, o stare pe care o poţi atinge cu mâna fără să ştii „politica” anarhistă. Este vorba de starea anarhică. Cea mai frumoasă stare în care ar putea trăi un om.

Nu voi cita, parafraza, aminti ce o scris nu ştiu care, ci vă voi povesti cum văd eu totul, cum am digerat eu toată treaba şi cum sunt eu capabil să o înţeleg. Iar povestea începe astfel…
Continuă lectura