Pe trenul IR12766. Proto-solidarizare şi socializare necondiţionată.

Tocmai ce a oprit trenul în staţia de la Şibot. Stau pe un coridor în al treilea vagon (din patru) al trenului inter-regio de la Timişoara Nord la Iaşi, sau unde. Nu mai sunt locuri absolutamente deloc, toate fiind ocupate. Pe biletul meu scrie „fără loc rezervat”, trebuind, deci, să fiu un nomad. Aşa că mi-am găsit un loc pe hol, lângă un compartiment unde un nenea mănâncă fasole cu cărnaţi, aşa, ca şi-n clasa a 2a. O muscă-mi băzăie prin faţă – e foarte cald aici, holul e plin. Naşul se scarpină în nas. Şi cred că m-a izbit o idee. Nu, o iluminare! Cred că mi-am dat seama ce face statul român!

[Staţi aşa că trebuie să treacă naşul să controleze biletele. Revin.]

Da, deci cred că ştiu ce face statul român!

De exemplu, s-au anulat majoritatea trenurilor directe sau cu schimbare în Aiud, Teiuş sau alt oraş, către Cluj. Motivaţia lor e că se lucrează la tronsonul ăsta de cale ferată, mai ales în regiunea oraşului Alba Iulia, aşa că ce altceva să faci decât să anulezi trenuri, ca să fluidizezi traficul, nu? Aparent, şi trenurile de la Petroşani la Cluj s-au anulat de câteva luni bune.

În paralel, se privatizează peste măsură. Se vând fel şi fel de uzine, fabrici, întreprinderi, teritorii naturale pentru a fi exploatate de corporaţiile internaţionale (Roşia Montană, gazele de şist, etc). Se face asta, dar toată lumea blamează capitalismul şi incapacitatea statului român! Aleluia, dar greşiţi în ultimul hal! (mama ta de muscă imbecilă, dă-te jos de pe mine!)

Continuă lectura

Cum să organizezi o MASĂ CRITICĂ (de citit, preluat, distribuit, printat, pus în practică!)

INTRODUCERE

“Despre ce este vorba?” întrebau amuzaţi pietonii de pe Market Street în timp ce sute de biciclişti gălăgioşi şi plini de energie treceau pe lângă ei, zbierând şi sunându-şi clopoţelele. Există o largă varietate de răspunsuri: “E vorba despre interzicerea maşinilor”. “E despre a ne distra pe străzi”. “E vorba de un mod mai sociabil de viaţă”. “E vorba de afirmarea dreptului nostru la stradă”. “E vorba despre solidaritate”. Masa Critică este multe lucruri pentru foarte mulţi oameni, şi în timp ce multele concepte exprimate pot evoca amintiri de la protestele politice din trecut, Masa Critică este în primul rând o celebrare, nu un protest.

Masa Critică a început în septembrie 1992 în San Francisco, ca o modalitate de a aduce laolaltă aceste populaţii diferite, într-o revendicare festivă a spaţiului public. Ideea iniţială a fost concepută de către o persoană, care a propus ideea şi altor biciclişti. Proeminenta comunitate de biciclişti din San Francisco a fost înrolată, în primul rând, prin discuţii directe, de la om la om, în timp ce la navetişti s-a ajuns prin cineva care stătea în mijlocul districtului financiar, împărţind fluturaşi.

Începând mai degrabă sub un nume mai greu de ţinut minte – Cheagul Navetiştilor – călătoria a atras o mulţime iniţială de 60 de biciclişti, iar aceste numere s-au dublat în următoarele câteva luni. Masa Critică a continuat şi a crescut în San Francisco, atrăgând undeva la 700+ de la lună la lună, cu un apogeu de 1000+ în octombrie 1993, dar deja se răspândise şi în alte oraşe. Cu plimbări independente care apăreau peste tot în alte oraşe, Masa Critică a ajuns să aibă caracterul unei mişcări spontane la scară largă şi descentralizată!

În cele din urmă, Masa Critică e doar o adunătură de biciclişti care pedalează împreună, mergând dintr-un punct într-altul. (Cineva a inventat fraza descriptivă “coincidenţă organizată”.) Dar cel mai incredibil lucru este că, în încercarea acestei sarcini uşoare, apar aşa de multe întrebări importante şi interesante. De ce există aşa de puţine spaţii deschise în oraşele noastre unde oamenii să se poată relaxa şi interacţiona, liberi de neîncetatul cumpărat şi vândut al vieţii de zi cu zi? De ce sunt oamenii obligaţi să-şi organizeze vieţile în jurul posesiei unei maşini? Cum ar arăta un viitor alternativ?

Continuă lectura

Proprietatea privată şi imaginarul social

Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.

Continuă lectura

Un foarte scurt ghid de auto-organizare studenţească

[pentru toţi cei pe care ar putea interesa]

În ultima vreme sunt mult prea multe probleme în cadrul Universităţilor şi a Facultăţilor – şi, desigur, în cadrul educaţiei în general. De la violarea autonomiei universitare, precum se întâmplă destul de des la Universitatea Babeş-Bolyai, unde poliţia intră în clădirile universitare de bună voie, şi nechemaţi de Rector (aşa cum scrie în lege – doar el/ea poate chema orice forţă de ordine în interiorul unei clădiri cu caracter educaţional), la nerespectarea multor drepturi şi legi fundamentale a studenţilor şi cadrelor didactice (care se întâmplă la nivel naţional), până chiar la desfiinţarea unei întregi Facultăţi, doar aşa, că i se scoală rectorului (precum s-a întântânplat pe 1 aprilie la Craiova, cu Facultatea de Ştiinţe Sociale – iar aproximativ 1.500 de studenţi au de suferit de pe urma acestei decizii).

Organizaţiile studenţeşti nu sunt capabile să acţioneze mai departe decât de petiţii kilometrice, comunicate de presă pe site-urile lor şi uşi închise-n nas din partea oficialilor Guvernului sau Universităţilor. Aşa că singurul mod în care se pot aduce schimbările necesare este auto-organizarea studenţească; doar atunci când noi, studenţii, ne organizăm să creăm contexte de presiune şi de schimbare, doar atunci vom putea face ceva!

Acesta este un mic ghid de cum să te organizezi în cadrul unei mişcări studenţeşti locale, şi pe baza experienţei de aproximativ două săptămâni de ocupaţie studenţească la Universitatea Babeş-Bolyai. Desigur, există reţetarul celor din Croaţia, un document excepţional, dar consider că este necesar să ne centrăm, cel puţin pentru moment, pe câteva lucruri de bază.

*

Continuă lectura

Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” din UBB.

Foarte mulţi oameni gândesc în continuare în termeni de mase populare care aduc cu sine schimbarea. Dar acest lucru este foarte uşor de infirmat, în momentul în care Statul, instituţiile statului şi corporaţiile sunt pregătite cu armatele lor de mercenari plătiţi şi un sistem legislativ aparent puternic special făurite spre a contracara aceste posibile apariţii de masă. Dacă am fi vorbit despre asta în urmă cu câteva zeci de ani, hai să zicem până la finele anilor ’40-’50, da, masele aduceau schimbarea, dar actualmente acest lucru nu poate funcţiona, cel puţin nu de una singură.

Dar, istoria dovedeşte clar faptul că schimbările de masă, mai ales cele de sistem, nu fac altceva decât să reproducă sistemul pe care tocmai ce l-au dărâmat. Eu sunt un promotor al contextelor temporale şi spaţiale şi nu a schimbărilor bruşte, cauzate de frustrare şi un nivel înalt de emotivitate. Iraţionalul nu poate crea un sistem raţional, benefic tuturor, iar schimbările bruşte, chiar dacă aparent par a fi fost acceptate de către mase, nu sunt conştientizate, socializate şi internalizate nici ulterior. „Am scăpat de tiran”, asta va răsuna pe străzi. Dar acuma ce facem? Cum schimbăm sistemul? Bine, scăpăm de toţi pionii negativi din sistemul anterior, le tăiem capetele, îi băgăm în închisori (adică începem un plan de represiune politică), dar acuma ce facem? Ar fi bine să reimaginăm întregul, dar nu există timp, problemele sunt prea presante iar dacă nu va exista un nou Guvern, un nou conducător, se va ajunge la haos. Asta se poate vedea în toate Revoluţiile sociale…

Aşa că eu doresc să vorbim despre contexte. Le-aş numi „contexte insurecţioniste”, dar al doilea cuvânt sună, în majoritatea cazurilor, foarte violent şi un aducător al haosului, aşa că ne vom limita doar la „context”.

Ce este un context? Este un moment spaţial, temporal sau spaţio-temporal când creşte nivelul de fertilitate, posibilitate, imaginaţie de a face o intervenţie, oridecare ar fi aceasta. Este o circumstanţă favorabilă. O împrejurare benefică. O stare benevolă şi o situaţie prielnică. Dar cui?

Continuă lectura

Dicţionar pentru explicarea cuvintelor radicale şi zicerilor streine din limba română (1932) – Litera A

 

Abimare – Stricare, nimicire.
Abitare – A locui.
Abitual – De obicei.
Abject – Uricios, scârnav, mârşav. Un om abject, sentimente abjecte.
Abjectare – A dispreţui.
Ablepsie – Slăbiciune, întunecare a spiritului.
Ablestor – Spălător.
Abnutare – A respinge, a nu primi ceva.
Abracadabrant – Ceva zăpăcit, extraordinar.
Acablare – A împovăra, a obosi; sfârşeală fizică sau morală.
Accedare – A putea intra la cineva, a se apropia; a primi propunerea cuiva.
Accedie – Lene, tristeţe, melancolie.
Acceptilaţiune – Învoială, amânare de plată acordată unui debitor.
Accesit – Menţiune onorabilă ce se face cuiva, care a meritat într’un grad apropiat un premiu.
Acefal – Fără cap, fără căpătâi.
Acerare – A ascuţi, a fae gura unui topor.
Acherire – A căpăta, dobândi, etc.
Achilon – Vântul de Nord.
Acildă – Măciucă cu ţepi ascuţite.
Acont sau acompt – Arvună, plata unei părţi dintr’o sumă.
Acquerire, acherire – A căpăta, a câştiga, a agonisi. A dobândi.
Adagiu – Proverb, zicătoare.
Ademanie – Grije mare.
Adephagie – Lăcomie la mâncare.
Adestru – Îndemânatec.
Adiaforie – Nepăsare.
Adepsie – Lipsă de sete.
Adjuncţiune – Reunire, asociere. Adjunct: ajutor.
Admonestare – Dojenire.
Adonai – Dumnezeu în limba ebraică
Adonis – Numele unui bărbat din mitologie, de o frumuseţe perfectă. (Se zice în bătaie de joc de un tânăr, care prea caută să fie frumos).
Adynamie – Lipsă de putere, slăbiciune.
Afabil – Blând, primitor, cu inima deschisă.
Afazie – Pierderea graiului, amuţire.
Afeblire – Slăbire.
Aferinţe – Produs.
Afermare – Arendare.
Afermire – Întărire, adeverire.
Aflicţiune – Întristare, supărare.
Agiotaj – Traficul făcut la cumpărarea şi vânzarea efectelor publice.
Agnat – Orice copil bărbătesc din partea tatălui.
Agreste – Câmpenesc, ţărănesc, grosolan.
Agrimensor – Măsurător al câmpului.
Agroman – Acela căruia-i place să stea la ţară.
Agrypnie – Lipsă de somn.
Agustie – Lipsa gustului
Ajurnare – Amânare.
Alalia – Neputinţa de-a vorbi, muţenia momentană.
Albifacere – A face alb, albire.
Albigine – Albeaţă la ochi
Alcov -Locul unde este aşezat patul într’o odaie. Iatacul sau camera de dormit.
Alegiţiune – Citarea unui pasagiu, a unui fapt; aserţiune, spusă.
Alegretă – Veselie.
Algid – Rece, îngheţat
Allotoria – Sburdălnicii, nebunii.
Alodiu – Proprietate liberă de orice impozit.
Altier – Măreţ, mândru.
Altilocinte – Cuvântare înaltă.
Altramente – Altminterelea.
Alumn. Alumnă – Şcolar, şcolăriţă.
Amat – Iubit.
Amortisment – Stingerea unei datorii încetul cu încetul.
Amovibil – Care poate fi mutat sau destituit: funcţionar amovibil.
Anachorest – Pustnic, schimnic.
Anfractuozitate – Scorbură, scofâlcire, neegalitate.
Anticipando – A se face plata înainte.
Anticvar – Comerciant de cărţi vechi sau de lucruri de artă vechi.
Antilogie – Contrazicere într’un discurs.
Anuiare – Plictiseală, urât.
Anunciu – Înştiinţare.
Apaţie – Nepăsare, lipsă de energie.
Apepsie – Greutate în stomac.
Apocrif – Necunoscut, îndoios.
Apodictic – Ceva bazat pe argumente sigure; care nu poate fi altfel.
Aproposito – Când vorbim de un lucru şi ne aducem aminte de altceva, care are legătură cu subiectul de care tocmai este vorba, zicem „a propos” sau „aproposito de aceasta”…
Apropiare – Însuşire, a face al său.
Argent comptant – Pe bani gata.
Arguţie – Argumentare cu chiţibuşerii.
Aristarch – Critic sever.
Aristocrat – Boer, nobil de viţă.
Arlechin – Paiaţă, caraghios.
Arlechinadă – Caraghioslâc.
Arpagon – Nume al unui sgârcit.
Asecurare – Asigurare.
Asignat – Hârtie monedă.
Asmodeu – Geniu rău, care turbură pacea casnică; dracul.
Atavism – Moştenirea unor anumite caractere venite dela strămoşi.
Atic – Fin, delicat, de gust.
Aton – Fără ton; amorţit.
Audacie – Îndrăzneţ.
Audacios – Îndrăzneţ, semeţ.
Augment – Adaos.
Auricular – Care ţine de ureche. Martor auricular, care a auzit cu urechile lui.
Autochon – Om care s’a născut din moşi strămoşi în ţara în care şade; băştinaş.
Aval – Garanţie dată unui efect comercial.
Avilire – Murdărie, înjosire.

Terra Românica, ţara mea de aur şi-a sa poveste

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o ţară minunată, cu plaiuri, cu oiţe, cu fraieri şi mârţoage plictisite, o ţară ca din poveşti scoasă, Terra Românica, ţara mea de aur. Iar în Terra Românica trăiau tot felu’ de omenaşi, cinstiţi sau nu, care-şi duceau traiu’ de pe-o zi pe alta cum puteau mai bine, muncind la alb sau la negru. Pentru că alte căi nu au, totul este fie alb, fie negru. Sau aşa crezut-au ei…

Într-o iarnă, început de nou an, un an pe care Sfinţii Părinţi, conducătorii neamului ales de Dumnezeu ca oamenii pe care Acesta va testa democraţia, au zis că va fi un an bun, plin cu succese meritate, bani, voie bună, şi că scăpat-a-vor de balaurul Crizeconomica, care pân’ şi de la căpcăuni furase palatele lor cu turnuri de aur şi prinţese ţinute ostatice, aşa de rău era.

Dar nu fu’ să fie aşa. Terra românicii, murind de frig şi foame, supăraţi foc pe necredinţa şi ateismul Sfinţilor Părinţi, ieşiră toţi din casele lor, cu furci şi torţe şi bâte şi câini, cerând capul Sfântului Părinte Bocţoc şi al Măritului Sfânt Părinte, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur.

Dar cine erau aceşti doi Sfinţi Părinţi? Micuţul şi miopul Bocţoc era un om al Dreptului, şi nu al Stângului. Gârbovit de atâta muncă şi atâta lins al Sfântului Pocal al Dosului, din colorata capelă, căci ăsta-i era destinul sfânt, el ducea toate muncile lui Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur la un bun sfârşit. Prin el ieşeau cuvintele Măritului Sfânt Părinte. Iar Măritul Sfânt Părinte, pupat fie el pe capu-i ca o stea, şi-a câştigat renumele luptând vitejeşte cu şarpele mărilor până la ultimul vas, căci el era comandant de plai marin. Iar după şapte zile şi şapte nopţi, după ce-i pierise întreaga flotă, obosit şi ud, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl înfrânse pe şarpe, croindu-şi drum în pântecele acestuia şi tăind, firicel cu firicel inima acestuia. Iar terra românicii erau fericiţi că au scăpat de monstrul marin şi puteau în sfârşit să pescuiască în apele line ale Mării Eterne, chiar dacă rămăseseră fără apărare.

Şi în acea zi ieşiră toţi afară din casele lor, căci Sfinţii Părinţi îl alungaseră pe tălmaciul Ar Rafat de la curtea regală, om bun care a venit tocmai din celălalt capăt al lumei pentru a salva poporul de boalele sale. Şi au ieşit, şi şi-au spus toate cele necurate de pe suflet. Căci asta fu’ ultima picătură care umplu’ paharul poporului, după atâtea fatidice decizii ale Sfinţilor Părinţi. Le-au luat vacile şi boii, cartea de pe masă, merele din copac, cartofii din pământ, copii din pântece, până şi sămânţa vieţii. Şi-au zbierat zile şi săptămâni, chiar dacă erau bătuţi de către gărzile regale, chiar dacă erau înecaţi de fumul căpiţelor de fân arzânde, chiar dacă erau arătaţi cu degetul şi făcuţi atei. Şi-au zbierat zile şi săptămâni să plece şi să fuge, iar micul Bocţoc, a cărui cap doreau, a plecat capu-i rotund la un moment dat. Şi-a spus că nu mai poate, că nu mai poate dormi, mânca, era îngrozit de imaginea feţelor văzute pe stradă: oamenii fără dinţi, zbierând, scuipând, transpiraţi şi vineţi la faţă, oameni fără suflet şi scrupule, iar el nu mai putea dormi, căci visa urât. Aşa că s-a retras într-o colibă undeva la marginea Marii Păduri, iar după câteva zile a putut dormi. Iar în locu-i venit-a un Gure din Anu, de pe un tărâm mioritic, unde se spune că oamenii ar trăi şi ar bea bere cot la cot cu elfii şi zânele şi toate minunăţiile lumei pământeşti. Iar acest un Gure din Anu a grăit „’face-voiu’ io fain şi bine şi poporu’i nu va mai suferit-a. Aşa grăit-a un Gure din Anu, omu’ bun, legat-a strâns de alti popoare, preten cu elfii şi ciungii din Pădurile cu Copaci Înalţi”. Iar oamenii au crezut că fi-va bine din acel moment.

Iar cu el veniră oameni inteligenţi de pretudinteni, căci vechiul Sfat Bătrânesc nu mai era privit cu ochi buni. Iar oamenii şi-au pus încrederea în un Gure din Anu şi-al său nou Sfat Bătrânesc.

Dar nu fu’ să fie aşa. Căci imediat după un Gure din Anu anunţă că dorit-a el să facă schimbări mari, iar acele schimbări nu conveneau poporului. Aşa că au ieşit, zicând că şi acesta, acest om este ateu şi că va fi bătut, într-o bună zi, de către bunul Dumnezeu. Şi chiar aşa fu’. Căci la numai câteva rotaţii ale Soarelui şi Lunii, Marele Sfânt Părinte Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl huiduii şi-l vociferă aspru ca pe-un copil în Marea Sală a Vociferării Sinistre şi-l alungă şi pe acesta. Iar un Gure din Anu a zis că se va întoarce într-o bună zi.
Continuă lectura