Tragedie şi statistică: omul vs. natură

CRISTIAN D. GRECU

TRAGEDIE ŞI STATISTICĂ: OMUL VS. NATURĂ


Observ o mare problemă etică în rândul activiştilor (şi nu numai), aceasta învârtindu-se în jurul ideei de moarte a cuiva sau ceva. În viziunea lor, moartea unor oameni nevinovaţi în cadrul unor protese sau acţiuni directe este o tragedie, dat fiind faptul că acea persoană nu avea nimica de a face cu respectiva acţiune. Sau, dacă moare un poliţist, la fel, este o tragedie, pentru că acea persoană avea o familie, chiar dacă fusese îndoctrinat până la capăt de către sistem să fie un soldat, o persoană care să apere opresorul. Dar moartea a câteva sute sau mii de animale (care au şi ele familii, sau mor o dată cu ea), sau tăierea unor păduri este doar o statistică…anual mor X animale şi se taie N hectare de pădure. Iar acest fapt mi se pare o absurditate, un fapt neînţeles, şi, mai mult decât atât, un fel de rasism, sau, mai bine zis, o „naturofobie”. O ignoranţă înrădăcinată în mintea omului. O posibilă frică a omului de a accepta faptul că face parte din natură şi nu din sistem şi oraş.

Dar, din punctul meu de vedere, suntem nevinovaţi în faţa sistemului, dar vinovaţi în faţa naturii.

În ideea în care fiecare om care nu se află într-o poziţie de conducere în societatea capitalistă, este o victimă, cu toţii suntem nevinovaţi. Cu toţii plătim scump pentru existenţa noastră zilnică în societatea capitalistă. Fie că fizic sau moral, suntem pionii de pe tabla de şah a acelor 1% care fac şi dreg în nume propriu, în scopuri proprii. Suntem nevinovaţi că suntem folosiţi de către sistem, omorâţi, obligaţi să respectăm nişte legi impuse de ei, puşi la muncă, îndoctrinaţi, et cetera.

Dar suntem vinovaţi, deoarece luăm parte la „masacrele” zilnice ale sistemului, direct sau indirect, din cauza ignoranţei noastre faţă de probleme altora, problema naturii în sine şi a viitorului nostru şi a planetei.

Etica mea îmi dictează că un om, atâta vreme cât ia parte la acţiunile zilnice capitaliste, mergând la bancă, consumând produsele oferite de către sistem, urmărind filmele făcute de către Holywood, este o persoană vinovată, fie că în afara acestor momente luptă pentru anumite drepturi ale omului, ale animalelor sau altceva. Aşa că nu există oameni nevinovaţi. Cu toţi suntem vinovaţi. Iar acest fapt ar trebui să fie acceptat de către toată lumea, vina noastră faţă de defăimarea naturii, nu „vina” noastră faţă de sistemul economic care nu funcţionează din cauză că nu consumăm destul.
Continuă lectura

Anunțuri

Despre a fi anarhist şi starea anarhică

CRISTIAN D. GRECU

DESPRE A FI ANARHIST ŞI STAREA ANARHICĂ

 

Mă întreb uneori de ce e bine/ar trebui să fi anarhist. Ahh, da, ce n-aş da să arunc cu nişte molotoave în magazinele ce aparţin de marile coproraţii multi-naţionale. Da, logic, e visul meu. Să distrug, să ard, să aduc dezordinea în societate, să violez femei nevinovate şi să ucid preoţii cu suflet mare. Da, de când trăiesc asta-mi doresc, că, dee, poporul mă vede drept un descreierat, drept un sociopat, o persoană care n-are ce căuta în sistemul ăsta, în societatea asta bună şi truditoare, eu, persoana care promovez astfel de acte barbarice şi violente. Pentru că aşa mă văd oamenii. Pentru că, chiar dacă înainte să spun ca sunt un anarhist domnului M, acesta mă vedea ca pe un om bun, un om deştept, cu nu ştiu ce părinţi şi posibilităţi de viitor. Mă vedea drept un om cu suflet, căruia îi place să ajute oamenii, puţin rebel, deoarece şi eu, precum acesta, mi-am da seama că ceva e putred, şi aş vrea să schimb lumea în bine.

Dar în momentul în care îi spun că sunt un anarhist, acestuia îi răsar în minte toate tipologiile, stereotipiile, începe să aibă idei preconcepute faţă de mine, să mă bage într-o grupă de oameni care, cică, vor doar să distrugă. Şi i se activează gena de salvator, un semi-complex mesianic, ajunge să fie o persoană care va încerca să ma readucă pe calea cea buna, dar eu nu vreau asta, nu, nu vreau asta, eu consider că drumul pe care mă aflu eu e cel bun. Domnul M va insista, va încerca să mă contrazică, să mă facă să-i accept viziunea asupra lumii, doar pentru că el vede în mine o persoana bună. Avea speranţe mari pentru mine, îmi zice el, dar calea pe care am abordat-o e calea cea proastă. I se face milă de mine. Milă? Am eu faţă de persoană care are nevoie de milă? Nici nu ştii ce e ăla anarhism, accepţi ce ţi s-a spus şi nu ai avut niciun interes de a te documenta asupra faptului, şi acuma ţie ţi s-a făcut milă de mine, pentru că vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru într-un alt mod decât cel pe care-l aude în fiecare zi. Pentru că-s tânăr şi că mai am o speranţă să nu ajung a fi doar un vagabond, un sociopat, un „haosist”, un om fără viitor.

Iar pentru toţi cei cărora li se face milă de oameni ca mine, vă dedic următoarele alineate. Pentru că cei care reacţionează violent la auzul cuvântului „anarhist” nu merită. Şi-au ales deja calea: calea de a te închide în cochilia ta şi a te opri din a descoperi, cerceta, de la a te documenta.

Nu vă voi vorbi despre ideologie, despre politică, despre economie, ci despre păsări, dealuri, munţi, râuri, pisici şi câini, despre sălbăticie şi libertatea individuală (pentru că cea colectivă este imposibilă – nu poţi „crea” o libertate generală care să fie bună pentru 7 miliarde de oameni; fiecare-şi alege singur libertatea).

Nu vă voi povesti despre oameni bravi sau laşi, despre trecut sau prezent, ci despre o stare, o stare pe care o poţi atinge cu mâna fără să ştii „politica” anarhistă. Este vorba de starea anarhică. Cea mai frumoasă stare în care ar putea trăi un om.

Nu voi cita, parafraza, aminti ce o scris nu ştiu care, ci vă voi povesti cum văd eu totul, cum am digerat eu toată treaba şi cum sunt eu capabil să o înţeleg. Iar povestea începe astfel…
Continuă lectura

Strada: Proprietatea copiilor sălbatici de altădată

CRISTIAN D. GRECU

STRADA: PROPRIETATEA COPIILOR SĂLBATICI DE ALTĂDATĂ

În fiecare zi când merg pe stradă mă uit de jur-împrejur să vad ce fel de oamenii o parcurg împreună cu mine. Văd tot felul de adulţi, îmbrăcaţi care mai de care, grăbiţi, violenţi în mişcările lor constante, vorbind la telefon despre bani, problemele lor în familie, meciuri de fotbal sau la o bârfă scurtă. Văd oameni fără un acoperiş deasupra capului, care cerşesc fie pentru bani, fie pentru o ţigară, unii oferind în schimb o glumă, o poveste despre un moment interesant din viaţa lor. Văd câini vagabonzi care stau în haite, dând din cozi într-un mod furtunos, unii se miros in fund, alţii se împerechează. Lătratul e la ordinea zilei. Văd maşini, biciclete, autobuze, copaci, mizerie, gropi în asfalt, coşuri de gunoi, ş.a.m.d., dar, unde sunt copii? Unde sunt ţâncii ăia sălbatici, nebuni, puşi pe distrugerea proprietăţii private (voită sau nu), puşi pe bătăi amicale între prieteni (sau nu), puşi pe sporturi care au ca teren un cartier sau chiar întregul oraş? Unde-s lunetiştii care trag cu cornete de pe geam în oamenii de pe stradă? Nici punctele de la laser în ochi nu le mai văd. Unde sunt sălbaticii din oraşul ăsta? Unde au dispărut?

Îmi aduc aminte când eram eu mic (şi asta-i cât de cât recent) şi ieşeam din casa mea protectivă, călduroasă, confortabilă, afară, în sălbăticie, pe terenul de joacă a tuturor copiilor din oraş. De cum ieşeam din casa scării, mă simţeam un alt om/copil. Aveam o lume întinsă, dacă nu chiar infinită (asta era impresia mea în acea perioadă), o lume ce nu putea fi cuprinsă cu astea două mâini micuţe de copil, pline cu zgârieturi şi mizerie sub unghii (nu-mi plăcea să fiu curat pentru că ştiam că o sa fiu murdar de-ndată ce ieşeam din casă – ar fi fost doar o risipă de apă). O lume plină cu posibilităţi, aşa cum o văd noile generaţii, acuma, prin prisma televizorului si a internetului.

Acum 10 sau mai mulţi ani, lumea de îi încântă aşa de tare pe ţâncii ăştia noi, civilizaţi, deştepţi, cu mai multe posibilităţi pentru viitor (sunt ironic) şi cu nasul pe sus, ne aparţinea nouă, copiilor de atunci. Pentru că pe terenul din spatele blocului se petreceau o droaie de lucruri.

Pe atunci nu era încă la modă (cel puţin în oraşul meu natal) să construieşti peste tot. Erau foarte multe zone goale şi neîngrijite, cu balansoare, leagăne şi altele de acest gen, iar în jurul lor, din cauză că adulţilor nu le prea păsa de spatele blocului (poate din cauză ca acel teren ne aparţinea nouă?), creştea o iarbă foarte înaltă. Erau şi copaci, erau şi câini, care ne erau prieteni, un şobolan mai trecea din când în când pe cărarea ce străbătea jungla asta de ierburi înalte. Şi era linişte şi pace peste tot.
Continuă lectura

Suciu argumenteaza si explica cele vazute in „Mana care se hraneste singura…”

Un anume tanar, Suciu Alex, prieten bun cu mine, sustine ca a vazut in urmatorul video, ceva:

Si uite ce ne spune el:

Mi-am dat seama ca traim intr-o noua era. O era digitala in care din fericire pentru unii dar prea  putini din pacate, renaste Simbolismul, un curent artistic ce a luat contur la finele secolului XIX.

De curand am dat peste un material scurt dar impunator realizat de un tanar fecior pe nume Grecu Cristian ce l-a postat pe pagina lui personala de Youtube. Videoclipul lui m-a impresionat puternic deoarece domnul Grecu printr-o simpla gesticulare a mainii a descris o intreaga poveste ce se invarte in jurul unui popor puternic care din pradator devine prada pentru ca stim cu totii ca natura este mai presus ca orice.  Autorul este la cel de-al doilea videoclip dar asteptam cu interes noi descrieri la fel de captivante.

Acest videoclip simbolist, dupa cum am spus adineauri exprima lupta interna a unui popor ce a ajuns  de la apogeu pana la colapsul lui sublinind faptul ca doar cei puternici  rezista in timp si spatiu, ca un popor oricat de slab sau puternic ar fii,  el nu va disparea niciodata in totalitate. Exemplu istoric cel mai elocvent este decaderea Romei antice.

Poporul puternic este simbolizat  printr-un pumn 0:12 ce isi atinge apogeul cultural si ne arata cat de bine este inchegat si gata sa ii doboare pe toti cei care ii vor sta in cale. Dar mai apoi incepe  sa decada fiind macinat de problemele sale interne (economice, culturale, politice si militare) ce nu s-au lasat prea mult asteptate separanduse in mai multe grupuri de rezistenta sau baricade civile cum le numesc unii 0:32.

Odata ce un grup de oameni se afla impreuna la marginea unei prapastii acestia se solidarizeaza mai mult ca niciodata luptand cot la cot pentru a elimina dezastrul ce ii inconjoara si ii sfarma tot mai intens.

La 0:43 apare mana ce urla disperata dupa ajutor dar in zadar. Ajutorul nu a aparut deoarece in momentul in care esti puternic cei din jurul tau te vor doborat la pamant, te vor disparut ca mai apoi sa predomine ei si fostul tau teritoriu.

La 0:47 Poporul lasat la marginea prapastiei  innebuneste complet si genereaza o serie larga de explozii in lant lasand in urma doar cativa soldati ce au captatat experienta si au reusit a fii puternici in fata tuturor problemelor interne si externe. Ei reusesc in continuare sa ramana pe barricade. Pentru ei speranta moare ultima. Ei spera ca intr-o zi toate sa revina la normal 0:57 (cele 3 degete) .

Cifra 3 este dupa cum bine cunoastem, o cifra magica, o cifra divina. Autorul videoclipului ne sugereaza ca aceasta poveste se petrece pe un taram fantastic, un taram mitic ce planeaza departe de orizonturile noastre lumesti.

La 1:06 Putem vorbi deja de un deznodamant care este destul de previzibil si anume ca in final cel mai puternic intotdeauna invinge ramanand in picioare pana la ultima clipire. Cel mai puternic este evidentiat prin degetul mijlociu, un deget ce exprima puterea de caracter, taria. Lupta dar in acelasi timp si vulgaritatea. Consider ca o doza controlata de vulgaritate este absolute necesara pentru a reusi in viata deoarece societatea zilelor noastre ne impune idea ca daca stai si taci politicos, vei rabda de foame.  Degetul mijlociu ne mai arata si ca invingatorul provine dintr-o clasa sociala mijlocie. Nu e nici instarit dar nici sarac lipit. A avut parte de o educatie decent fapt care l-a avantajat foarte mult in lupta s-a interna. Se cunoaste ca cei bogati sunt prea snobi pentru a trece peste obstacolo iar cei prea saraci nu au parte de invatatura care sa ii propulseze spre a-si indeplini visele. Din acest punct de vedere as indrazni sa afirm ca acest videoclip are o usoara tenta politica liberala.

Acest soldat ramas victorios este acum suficient de matur ca sa isi urmeze destinul si anume cel de a coloniza o noua civilizatie, una ce va renaste din propria ei cenusa la fel cum a facut si pasarea Phoenix.

Cu drag, Suciu.

Internetul si protestul social

Ca sa nu mai fie probleme anunt faptul ca acest text este o OPINIE care nu se bazeaza pe studii stiintifice de orice fel. O opinie este ceva copt in propriul creier, asa ca, daca sunteti ca si sorinel (cel de la commenturi), va rog, nu incercati sa sustineti ca opinia mea e proasta din cauza ca nu are baze stiintifice si nu incercati sa ma combateti prin alte opinii non-stiintifice de ale voastre. Veniti cu temele facute de acasa, daca vreti asta. Nu ca sorinel care latra la Luna fara a deveni vre-un varcolac…

Ma gandeam zilele astea, daca are legatura Internetul cu disparitia protestului social in Romania. Asta in timp ce ma uitam la sezonul doi din Boardwalk Empire…

Si mi-am dat seama ca are. Si e foarte simpla treaba. Suna asa:

Pe vremea cand nu era Internet, lumea, ca sa descopere ce se mai intampla prin oras, prin tara sau prin lume, ori citea ziarul, asculta radio-ul sau iesea afara.

In momentul in care omul iesea afara din casa lui, casa care il limiteaza informational, el era deschis la a afla toate noutatile necesare. Acele noutati venind de la diferite persoane sau grupuri de oameni. In timp ce afla noutatile, pe langa ca i se transmiteau informatii, i se transmiteau si sentimente, imagini, gesturi, vedeai omul si puteai sa-l observi, sa-ti dai seama daca vorbeste adevarul sau nu. Sa dezbati despre subiect. Iar sentimentele acelui vorbitor ti se transmiteau si tie, daca erai de acord cu omul. Astfel, creandu-se o legatura intre cei doi indivizi, nu doar una de emitator-receptor, ci si una de apartenenta la o anumita idee, ideologie, curent artistic, muzical, etc.

Asa se formau si grupurile de interes. Cu timpul, daca problemele sociale sau politice de zi cu zi erau mult prea presante, acel grup crescand in intensitate, alegand a-si prezenta ideile si prin alte metode, fluturasi, pamflete, prin ziare independente, facand intalniri prin diverse locuri, unde sa vina si alti oameni interesati. Pe loc, se puteau decide tactici, masuri, actiuni, idei alternative celor ce se intampla si nu convin acelui grup.

Neavand acces la informatii via Internet sau alte metode moderne de interceptare/comunicare, precum telefonul fix sau mobil, nici Statul nu stia ce se intampla in fata ochilor ei, pana cand deja acel grup devenea mai inchegat, mai mare, mai raspandit, cu influenta asupra societatii si cu ideile deja puse pe hartie. Statul, atunci, pusa in fata faptului, reactiona direct din prima, in cazul in care acel grup era impotriva Statului. Iar actiunile directe erau in vazul tuturora. Sau, se aflau repede, pentru ca totusi, unu-doi oameni tot stiau cele intamplate si raspandeau vestea. Astfel, se crea un grup care solidariza cu acel grup care tocmai ce a fost reprimat de catre Stat. Grup care devenea unul cu celalaltul. Numerele cresteau si se decideau de actiunile, etc. Revolutie! Ma rog.

In ziua de azi, treaba nu mai sta asa. Chiar daca avem o viata sociala in viata reala, discutiile noastre sunt bazate pe ce am mai citit sau vazut pe Internet asta-seara si, de rareori, despre ceva care sa nu aiba o legatura catusi de mica cu Internetul.

Dependenta noastra de Internet duce ca noi sa nu mai fim interesati de cele intamplate in societatea din care facem parte. Sau, chiar si daca citim faptul ca o ducem rau si o simtim pe pielea noastra, nu mai avem un interlocutor care sa ne paseze, o data cu informatia si sentimentul. Grupurile nu mai sunt formate in lumea reala, ci in cea fictiva, pe Facebook si altele de acest gen. Oricine poate face parte din aceste grupuri. Aceasta forma de „democratie” duce ca Statul sau politia secreta sa afle din prima daca se coace ceva putred in sanul ei. Si poate sa ia actiune imediat. Daca se intampla ceva rau, cu totii, aparati de subtirica aparenta a protectiei oferite de Internet, isi permit sa se retraga din fiece motive. Poti sa faci parte din toate miscarile de protest, in ziua de astazi, doar apasand un buton. Dar nu e obligatoriu sa si FACI PARTE din acea miscare. Vezi tot ce se intampla via YouTube, pe strazi, pe stadioane, in cladiri, vezi brutalitatea politiei, te mai gandesti daca mai vrei sa faci parte dintr-o miscare adevarata sau nu…totusi, te-ai putea trezi batut sau bagat la inchisoare…pentru ce? Pentru drepturile tale?

Internetul creaza comoditate si frica. Frica de lumea reala. Nu mai ai sentimente de apartenenta fata de un grup sau impotriva cuiva sa a ceva.

Si uneori, prea multa informatie primita, din prea multe resurse, dat fiind faptul ca indecizia si neincrederea de sine este o caracteristica larg raspandita printre tinerii romani, poate duce la o pierdere totala a valorilor personale. Nu mai stii ce sa crezi, si unii se dau batuti. Sau, pur si simplu spun „si ce rezolvam/rezolvati daca facem/faceti asta?”. Nimic, daca spuneti voi asta!

Nu cer o trecere de la protestele pasnice la actiunea directa, ci doar o trecere de la lumea virtuala la cea reala. Grupurile reale, discutia directa, gandirea in grup asupra faptului uneori aduc mai multe foloase decat tot Internetul la un loc.

Cam atat am avut de spus…

Un gand asupra Noului

Intotdeauna trebuie sa existe o limita la lucruri. Sau, ma rog, cel putin una aparenta care atunci cand cica te simti pregatit, poti s-o treci. Si dupa aia, nu stiu, teaba ta ce gasesti. Fie ca nemurirea, fie doar un muc de tigara cu rujul fetei de aseara, care spera cu atata ardoare sa faca dragoste cu tine…dar tu te-ai razgandit chiar in ultimul moment, iar ea, suparata si nedumirita de fapta ta, si-a aruncat tigara pe jos, a stins-o cu pantoful drept si a plecat in graba.

Si totusi barbatul era scarbit de sine. Simtea nevoia unui trup femeiesc, dar totusi, parca nu. Era ceva ce-l speria. Noul, parca, dar nu-si dadea seama prea bine. Si nu era acel nou precum prima experienta in categorie de…, ci noul ca si tot. Se gandea c-o sa vada alti sani, un alt fund, va simti o alta piele, se va pierde in niste ochi necunoscuti si se va termina intr-un vagin inca neexplorat de el. Il speria ideea asta. Un tip nou de gemete i-ar fi cantat in urechi, producand o altfel de reactie sexuala. Sau poate nu ar fi produs nimica, ci doar dispret si ura. Poate la fel ar fi facut si sanii ei, sau fundul, sau orice ar fi atins sau vazut.
Dar daca n-ar fi reactionat deloc negativ? Si ar fi fost totul chiar mai bine decat inainte?
S-a ridicat subit din canapea si a fugit catre iesirea din garsoniera lui sumbra si mica, inchistata cu carti si hartii fara niciun rost. A fugit, sperand c-o va prinde pe fata, dar n-a fost sa fie.
De ce noul il speria? Doar el se schimba tot timpul, devenea un ceva Nou, nu era niciodata cel de dinainte. Si totusi, noul din afara universului sau uneori ii producea sila, sau ii facea sa i se ridice parul de pe corp.
Se uita la semenii lui de sex masculin. Toti erau foarte pasionati sa descopere cat mai multe noutati, mai ales daca acea noutate era o femeie care sa ofere placere sexuala. Obsesia pentru sani ii coplesea pe barbati, acestea fiind primele care erau „luate la rost”. Masurate si cantarite din priviri, ofereau o placere nemarginita acelui norocos care a reusit sa le „detina”. In continuare era masurata compatibilitatea sanilor cu restul corpului, se cautau lucrurile neplacute ochiului, pentru a se stii exact unde trebuie sa nu se uite. Proportiile erau mai apoi pe lista. Totul sa fie cat mai proportional. Iar apoi, in cele din urma, se trecea la testarea interiorului femeii folosindu-se [barbatul] de proba de foc: sexul. Iar daca primele teste au fost luate cu brio de catre femeie, ultima proba devenea pe jumatate luata, fiind compensata de nivelul inalt de hormoni care abia asteptau sa tasneasca cu o viiteza supersonica pe un petic de piele feminin.
Da, un ritual foarte complicat, se gandea barbatul. Atatea lucruri intr-un timp atat de scurt, incat niciodata nu trebuia sa se dea de gol…barbatul.
Noul este un lucru ce place foarte mult umanitatii. Muzica noua, haine noi, carti noi, cladiri noi, femei noi, metode noi de contraceptie sau pozitii noi, mentalitate noua care sa fie mai toleranta cu sexualitatea, metode chirurgicale noi, medicamente noi, constelatii noi, misiuni catolice noi, biserici noi. Totul este asa de interesant. Si cine stia Noul devenea guru pentru o zi sau doua, pentru atata vreme cat acel Nou nu se epuiza.
Da, noul nu este etern. Este relativ si depinde de lungimea unei axe spatio-temporale care merge in paralel cu dorinta societatii de noutati si de viiteza de comprehensiune a informatiilor noi.
De cele mai multe ori, preturile noi aduc cea mai multa placere. Mai ales daca acestea sunt mai mici decat precedentele. Iar in situatiile de genul, calitatea produsului pe care se afla pretul mai mic nu mai conteaza. Poate din cauza asta barbatii au o obsesie a sanilor. Pretul platit pentru a vedea asa ceva a scazut, sani sunt peste tot, nu mai conteaza calitatea acestora. Nu mai exista exploratori ai sanilor perfecti. Totul este ca la o prezentare de produse. Sa fie doar pe piata, ca acestea se vor cumpara intotdeauna. Freud nu s-a gandit la asta…
Produsele noi creaza si ele valva in randul consumeristilor fanatici. Echipati cu un portofel plin cu carduri sau bani cash, acestia monitorizeaza precum politia secreta fiece canal sau sursa de informatii referitor la noutatile tehnologice, alimentare, de lux sau cosmetice. Iti cumperi o tableta de la Apple unde, desigur, poti descarca poze cu sani, in cazul in care obsesia ta pentru acestea se limiteaza doar la a le vedea, nu si la a le atinge.
Atatea ritualuri de initiere…cand omul se include in ceva nou vietii sale, exista intotdeauna un ritual. Fie ca este vorba de clasa intai, absolvirea unui ciclu scolar, fie ca de nunta, sau primul copil, noul isi are un anumit ritual. De frica sa nu ne suparam rudele sau pe cei apropiati, chiar daca avem o fobie fata de nou, sau de insusi ritual, trebuie sa trecem prin aceasta pentru a putea fi acceptati de societate in continuare.
„Noul controleaza fiecare ramura a vietii”, se gandea barbatul in timp ce inchidea usa de la apartament. „Nu degeaba nu sunt agreat de societate”, continua el in mintea lui.
„Daca noul n-ar fi reprezentat asa o parte mare din viata noasta, cu siguranta fata ar fi ales sa ma intrebe de ce m-am razgandit chiar in ultmul moment. Poate pentru ea, ce am facut eu a fost ceva nou. Si totusi, ea nu era chiar asa de noua. Ochii ei erau precum ai Celeilalte. La fel si sanii, la prima vedere. Inaltimea la fel…ea nu era nimica nou pentru mine. Si totusi, mi-era frica sa o descopar. Era, pana la urma, un om nou.”
Iar noul este limitat din start. Noul reprezinta doar o ciclicitate intre vechi si dorinta de schimbare. Ceva nou poate insemna ceva vechi cu o pata de culoare in plus. E doar o evolutie a vechiului. Omul cauta noul nu din cauza ca si-l doreste, ci din cauza ca se plictiseste usor si repede de vechi. Si vechiul va ramane, pana la urma urmei, baza noului. Noul nu este nou. Noul este doar ceva vechi si reactualizat.
Si atunci de ce atata zarva asupra acestui Nou? Omul nou. Noul iPhone. Noua tinuta de toamna, care si ea poate fi doar o reactualizare a tinutei de acum 30 de ani. Noul iubit, ales dupa criteriile vechilor iubiti: ce era bun de la ei, trebuie sa se regaseasca in acest nou iubit. Ce nu era bun la Ceilalti, nu trebuie sa apara in acesta Nou. Prin nou, omul vrea sa schimbe lumea, sa-si impuna propriile dorinte utopice, fetisurile sale, care au fost create ca urmare a ceva deja vechi.
Sanii tot aceeasi raman, ei fiind facuti din acelasi material din care au fost facute toate vietuitoarele de miliarde de ani. Nimic nou in asta. E doar o impresie ca am vazut ceva nou, dar mai precis era doar ceva vechi.
Nu. Noi doar ne mintim zi de zi, ca suntem oameni noi, ca am creat ceva nou. Noul e utopia noastra. E doar visul nostru. Copilaria noastra eterna. Totul absolut a fost creat deja, infinitatea posibilitatilor dovedeste asta…nimica nu e nou…

Mihai – proza

 

 

Mihai poate fi oricare dintre noi. Nu neaparat in forma lui pura de negativist, fixist, egoist, un mare inamic al umanitatii, dar fiecare dintre noi poate avea o parte din el, o parte care de multe ori, din cauza lipsei de control, poate produce unele inconveniente. Mihai este omul exagerat, omul care trebuie luat sub lupa, analizat pana in ultimul detaliu, disecat si folosit ca si un exemplu: exagerarea aduce nefericirea personala, mai ales cand aflii tu insuti faptul ca tu nu esti tu.

Eu sunt Mihai.

 

 

I. Mihai

0. Memento mori – partea a doua

…”moartea nu este cea mai mare pierdere in viata. Cea mai mare pierdere este sa mori in interior in timp ce tu inca traiesti”…

 

Totul trebuie sa aiba un inceput. Intotdeauna, orice lucru are un inceput. Inceputul meu este atunci cand mama si tatal meu au ajuns la concluzia ca un copil ar stabiliza familia, ca le-ar aduce beneficii morale si placeri. Asa ca m-au conceput si dupa 8 luni m-am nascut – am avut o nastere prematura, din cauza unor complicatii pe care le-a avut mama, nu cunosc mai multe. M-am nascut intro zi calda de iarna, cand soarele stralucea iar zapada se topea intrun ritm accelerat. Din cauza aceasta, mai multe zone din jurul orasului M au fost inundate. Chiar si orasul M era inundat. Canalizarea s-a infundat, iar apa dadea pe afara. Cateva tevi s-au spart din cauza zilelor antecedente de ger intens combinate cu o singura zi de caldura intensa. Deci orasul meu era plin de apa.

Cand mama mea i-a spus tatalui sa o duca urgent la spital, tata si-a luat cizmele in picioare, a luat-o pe mama in brate si a fugit la Dacia pe care o primise de la parintii lui in urma cu cativa ani, de majoratul sau. Si in masina era apa, atat de mare era – apa.

Mi s-a spus ca am fost un copil cuminte, ascultator, care invata repede. La varsta de 6 ani am fost intrigat de muzica, asa ca am inceput sa iau cursuri de vioara si pian. Aveam o profesoara batrana, un pic senila. O chema Magdalena si purta niste borcane in loc de ochelari. Parul ei alb ca neaua si statura ei mica si ingramadita imi tot dadea impresia ca ea nu este un om, nu, ci o creatura mitica din mitologia greaca. Dar acei ochelari cu lentila groasa si dioptrii imense nu o opreau sa cante. Dupa cateva decenii de cand stia sa cante la pian si vioara, Magdalena, draga mea profesoara, canta fara sa se uite. Simtea pianul si vioara de parca erau una cu ea. Corzile erau continuarea degetelor ei, la fel si clapele de la pian. Iar acestea aveau nervi. Atingand aceste instrumente, creand muzica, Magdalena intra intro transa: era in a 5a dimensiune. Femeie care folosea o bata pentru a se sprijini, devenea dintro data spasmotica, cu miscari bruste ale mainii, trunchiului si capului. Mi se facea frica cand o vedeam, aveam impresia ca se va rupe in doua daca mai continua. De cateva ori am si izbucnit in plansete.

Dar in acele momente, care pentru un copil de 6-7 ani erau ingrozitoare, a inceput sa mi se cladeasca ideea supra-omului. Omul care se poate schimba intro clipita. Omul cu multitudine de personalitati si un singur corp. Iar fiecare personalitate are o anumita putere asupra corpului biologic. Personalitati pentru diferite situatii. Personalitati ca sa nu te obosesti niciodata. Si toate personalitatile sunt unite. Ele te creaza pe tine. Ele-ti ofera individualitatea, originalitatea ca si existenta. Dintrun schilodit intrun om elastic si plin de viata. Si totul datorita unor lucruri pe care ti le impui. Ca un fel de buton rosu. Il apesi, esti alt om. Dar, esti un alt om, atata vreme cat traiesti in lumea ta.

Societatea distruge esenta omului si creaza alta, una de oaie stereotipala. Toti trebuie sa fie la fel. De ce? Ca sa fie mai usor de condus.

Scoala niciodata nu m-a pasionat. Am facut-o din cauza ca eram obligat sa o fac. Aveam note mediocre, dar nu imi pasa. Nivelul IQ-ului meu era net superior chiar si decat cel al profesorilor. Eu eram auto-didact. Mancam zeci de carti pe luna, retinand pana in ultimul detaliu toata informatia oferita de acestea. Dar nu m-am omorat niciodata sa ma deschid clasei sau a profesorilor. Mi-a placut sa fac pe prostul. Doar cand era necesar, intreaga informatie acaparata de mine in ani de zile, clocotind, zbura cu o viiteza supersonica catre persoana cu care vorbeam, lovind-o, distrugandu-i centrii nervosi, omorandu-i materia cenusie si instigandu-i o stare de inferioritate care, uneori, ducea la plansete sau iesiri nervoase. Din cauza aceasta, ma simteam superior celorlalti. Eram Zarathustra. Eram supra-omul.

Dar, in timp ce scoala nu-mi suradea, muzica, propriul meu corp si natura erau punctele mele slabe. Si cand zic propriul meu corp, nu ma refer la faptul ca mi-l adoram. Ci doream sa mi-l controlez in totalitate. Meditam in fiecare seara cate o ora pentru a putea sa-mi simt fiecare nerv, fiecare vas sanguin din corp, sa aud bataile inimii si cum intra aerul in plamani. Si, cunoscandu-mi tot mai bine corpul, incepeam sa imi pot controla si sentimentele si iesirie de acest gen. Am ajuns fara sentimente. Eram romantic, mai simteam gelozie din cand in cand, dar, asta era tot. Pentru mine, iubirea nu exista. Este ceva pentru oamenii inferiori mie. Cei care considera ca viata omului inseamna sa simti nu sa acaparezi informatie. Ca trebuie sa plangi si sa te doara atunci cand persoana “iubita” te paraseste, crezand ca viata nu-si are rostul fara ea/el, nu ca viata chiar nu isi are rostul daca nu cunosti nici cele mai de baza lucruri. Trebuie sa iubesti universul, totul, nu o persoana. Asta-i ceva copilaresc. Din cauza asta, nu ma pot mandri cu o viata intima prea complexa, precum Oscar.

Pe Oscar il stiu din gradinita. Dintotdeauna ne-am inteles. Imi seamana foarte mult, doar ca el are sentimente. Din cauza asta ii un pic pierdut in spatiu. Nu stie intotdeauna ce vrea, dar in rest, psihologia lui este stabila. Nu se schimba in timpul relatiilor lui intime, nici dupa ce se desparte de acea persoana. Simte durere, deznadejde, dar aceste lucruri sunt pe o durata scurta de timp. Si de fiecare data vine la mine, ca sa il ajut sa treaca peste acestea mai repede.

 

Viata mea nu a fost nimic altceva decat legatura intre doua actiuni antagoniste. Actiunea sociala si actiunea personala. Niciodata nu am tolerat o colaborare intre personal si social. De ce sa fac ce fac si altii? Din cauza asta nu mi-a placut scoala, nu am simtit nevoia sa-mi caut un loc de munca stabil si chiar sa termin, nici macar sa incep o facultate. Eu doar vroiam sa fiu cu mine insumi. Eu cu mine, undeva unde sa nu vad niciun om. Sa cunosc existenta mea si insusi universul. Asa doream eu. Si neputand face asta in societate, am incercat sa-mi creez un refugiu, chiar in sanul umanitatii. Refugiul eram eu cu Oscar. Oscar era eu, iar eu eram Oscar. Doar sentimentele ne diferentiau.

Eu eram Oscar, iar Oscar era eu. Doua fiinte disctinctiv-biologice care, impreuna, creau supremul.

 

Oscar nu mai traieste de 15 ani. Eu mai am de trait 10 minute. Inainte sa incep sa va povestesc cele de mai sus, tocmai ce avusesem un infarct. Este al doilea. Am trecut peste el. Ma simt vlaguit, nu am energie, abia pot deschide gura. De membre ce sa mai zic. Sa mi le misc ar insemna o durere oribila. Corpul imbatraneste, psihicul nu. Saliva imi curge pe barbie in jos. Din nas imi curge sange. Ma uit in gol la veioza si incetul cu incetul nu mai pot sa disting nimic altceva decat o lumina alb-galbenie foarte puternica. Peste 10 minute voi mai avea inca un infarct. Stiu asta, vad viitorul. Stiu tot ce se va intampla cu umanitatea si cu planeta asta. Stiu totul. Am reusit ce mi-am propus. Sunt un supra-om! Sunt un zeu! Un zeu muritor…

Ohh, Doamne, de ce? De ce am ajuns un zeu exact in momentul mortii mele?

Ma uit la ceas. Mai am 8 minute. Secundarul parca, dintro data, si-a scazut viiteza la jumate. Se invarte pe cadran, dar sacadat. Tic! Tac! Tic! Tac! Ceva nu este in regula…

Tic! Tac! Tic!…Tac!…Tic!…Tac!…

Timpul isi pierde din viiteza. Mor?

Cinci minute.

Acuma voi putea afla ce este cand mori. Acuma pot afla daca tot ce am dezbatut cu dragul meu Oscar, pe durata adolescentei, este adevarat. Oare mi-am trait viata cum trebuia? Cu siguranta am omis sa fac unele lucruri. De ce nu este nimeni langa mine?

Trei minute.

Aud cum respir. Aud bataile inimii mele schilodite. Bate din ce in ce mai incet. Imi simt intreaga retea de nervi si vase sanguine. Simt totul, dar nu ma pot misca. Inchid ochii. Ii deschid iarasi. Intuneric.

Un minut.

Niciodata nu am inteles adevarata gravitate a timpului. Aceste 9 minute au trecut cel mai incet. Mi-am vazut intreaga viata cu ajutorul ochiilor mintii. Am vazut totul. Stiu tot ce am gresit. Stiu tot ce nu am facut. Stiu totul.

Treizeci de secunde.

Vad un punct milimetric alb. Este chiar in centrul intunericului. Stiu ce este. Este nucleul universului. Este ca un fel de gaura neagra, dar in loc sa absoarba totul si sa faca sa dispara material, ea absoarbe subconstientul omului muribund si-l reintegreaza in univers.

Tic! Tac! Tic! Tac!

Zece, noua, opt, sapte, sase, cinci, patru, trei, doi, unu.

Si nimic. Nu mai simt nimica. Ma aud. Dar nu mai simt nimica. Inima nu-mi mai bate. Nu mai respir. Am murit.

Oare…este adevarat? Chiar este adevarat?

Deschid ochii. Intuneric. Vad intuneric. Simt intuneric. Miros intuneric. Vreau sa vad o stea in indepartare. O vad! Mai vreau sa vad inca una. Uite-o!

Se pare ca nu am murit degeaba. Totul are un inceput: moartea.

1. Totul are un inceput: moartea

…“Aveti grija sa nu va pierdeti substanta apucandu-va de umbra”…

 

 

– Nu mi se pare in regula, adica, nu inteleg de ce a facut-o…

– Nici eu, de ce crezi ca as sti tocmai eu? Sunt un om, un nimeni ca sa stiu de ce s-a intamplat ceea ce s-a intamplat.

– Dar, is sigur ca nu s-a sinucis din iubire! Nu are cum…nu era chiar asa de slaba! Avea un caracter atat de puternic…

– Lasa suspinele pe mai incolo, draga Oscar, nu-si merita rostul in acest moment. A murit, asta este, nu o mai putem reinvia oricat ne-am dori asta. Nu traim intro lume unde orice se poate intampla, pentru ca asa vrem noi, ci intro lume unde totul se intampla cu un motiv si scop.

– Da…da, adevarat.

– Hai Oscar, linisteste-te. Este o zi minunata afara, uite cum se joaca copii, de parca ar fi ultima lor zi din viata. Nu le pasa ce se va intampla maine. Sunt atat de inofensivi si de necopti, incat nu-si dau seama de atatea lucruri si tot ceea ce fac parca ar face-o pentru ultima data.

– Dar ei nu sunt constienti de asta…Mihai, de ce?

– Oscar draga, incearca sa uiti de intamplarea aceasta. Ai vazut-o de cateva ori prin liceu si crezi ca o cunosti. Ai vazut-o doar, nu o cunosteai. Dar pare-mi-se ca-ti placea de ea, de asta te doare moartea ei. Cum o chema? Ca am uitat…

– Maria. Si numele ei reda inocenta. Toate Mariile pe care le-am cunoscut au fost inocente, pure la suflet si cu un caracter, chiar daca copilaresc, atat de puternic. Off, Mihai, de ce e lumea atat de crunta?

– Esti un romantic si jumatate! Nu stiu cum iti permiti sa te gandesti la o fata moarta de parca inca ar trai. Nu esti capabil de schimbarile bruste, draga prietene. Imi pare rau ca a trebuit sa-ti spun asta.

– Nu-i nimica, trebuia sa o aud si stii bine ca poti sa-mi spui tot ce vrei…eu nu ma supar.

– Totusi Oscar, ai putea sa-mi povestesti un pic despre ea. Psihologii spun ca acest lucru ajuta la exteriorizarea sentimentelor care pot produce depresii.

– Presupun ca nu o sa ma asculti, deoarece stiu ca nu te intereseaza. Dar o voi face…

 

Mai tin minte cand am vazut-o prima data si sunt sigur ca vei spune ca m-am indragostit de un clicheu fizic…adica, stii bine cum arata: parul ei blond si lung, atat de stralucitor! Vai, ochii ei albastrii…hai, Mihai, te rog, nu chicoti. Stiu bine ca nu-ti plac clicheele si mai ales cand incep o poveste, incep cu descrierea fizica. Bine, nu o mai descriu fizic!

Era un anume lucru ce ma fascina la ea. Era tot timpul calma. Ma uimea lucrul acesta. Putini mai sunt calmi in zilele astea si si mai putini care pot sa se mentina asa. Da, Mihai, tu esti unul dintre ei…dar faptul ca ea putea sa ramana calma tot timpul si in situatii grave, precum cand i-a murit mama, m-a uimit. Eram pe hol si vine Dumitrescu si-mi spune vestea aceasta si eu imediat m-am intristat, deoarece instant, m-am gandit la mama si cum ar fi daca ea nu ar mai exista. Si m-am simtit un pic stanjenit din cauza aceasta. Dar cand am vazut-o pe Maria, ea era calma. Toata lumea era uimita, de cum putea ea sa mai zambeasca stiind ca mama ei a murit. Si acuma ma intreb de aceasta. Si nu parea a fi o fata caruia sa nu-i pese…

O data am si vorbit cu ea. Acum trei saptamani in laboratorul de informatica. Avusese ora inaintea mea, dar ea mai ramasese sa termine un program. Cand am intrat in laborator, am vazut-o si pe langa asta, am vazut si locul gol de langa ea. M-am asezat si am incercat sa intru in vorba cu ea.

– La ce lucrezi? Pare complicat.

A inceput sa-mi explice, dar eu nu intelegeam nimic. Cunosti aparteneta mea la informatica: nula. Dar eu eram fascinat cu cata placere imi explica.

– Asa-i ca nu ai inteles nimica din ceea ce ti-am spus?

Imi zambea si era calma, desigur. Poate un pic stanjenita de faptul ca nu am inteles nimica. Nu parea sa nu-i convina situatia in care ea isi pierduse cateva minute in a-mi explica, ci mai degraba ca nu am inteles eu…

– Imi pare rau…nu.

Si am rosit. M-am intors spre calculatorul meu. Cand m-am intors catre ea, Maria disparuse.

Si desigur, cand am auzit faptul ca sa sinucis, ieri, nu am putut crede! Sincer, nu puteam, nu am VRUT sa cred! Oare de ce a facut-o? Daca nebunul ala de Ion i-a facut ceva, am sa-l…bine, ma linistesc.

 

– Stii Oscar, de multe ori, cand ti se intampla fel si fel de lucruri pe care tu nu vrei sa le exteriorizezi, totul se stratifica si devine tot mai greu de acceptat si purtat. Sunt zile cand ai vrea sa nu mai stii nimica, si presimt ca Maria asta a ta asta a patit. Faptul ca mama ei a murit si pe langa aceasta am auzit si eu din greseala ca tatal ei a plecat de acasa pe cand avea 10 ani, ma face sa ma gandesc la acest lucru: ca ea nu a murit din cauza niciunei iubiri ci din cauza ca a tinut totul pentru ea si dupa aia a explodat. Cum s-a sinucis?

– S-a taiat pe vene si a luat un pumn de medicamente…

– Da, iti spun eu, din cauza asta s-a sinucis. Ii o moarte mult prea dramatica ca sa fie din cauza iubirii. Asa de prost se simtea, atat de “nimeni” si plina cu sentimente negative, incat a ales calea cea mai oribila de a muri. Uite de ce-ti spun eu tie, draga Oscar, sa-ti mai temperezi sentimentele. Desigur, nu ma refer la faptul ca-mi este frica ca te vei sinucide. Dar, sentimentele te pot duce in multe locuri urate ale existentei tale.

– Inteleg. Oricum, sper sa se afle in curand cauza mortii ei. Politia face tot ceea ce-i este in putinta sa afle adevarul. Daca ceea ce spui tu este adevarat, foarte sigur ca si Ion sa-si aiba un rol important in moartea ei. Adica, totusi, a inselat-o si ea stia despre asta.

– Da, are si el un rol important, dar nu la fel de important ca mama si tatal ei. El era doar un pion sau poate chiar scanteia care a dus la toate acestea. Dar hai sa nu mai vorbim despre asta, nu o vom aduce nici inapoi si nici nu vom rezolva nimica.

– Bine…

 

– Totusi, ce este dupa moarte?

– Oscar draga, nu stiu, nu am fost mort, nu sunt mort, dar intro zi voi muri si voi afla. In caz ca voi fi eu primul dintre noi doi, cumva, te voi anunta. Subiectul mortii mi se pare a fi cel mai inexplicabil si fara rost lucru despre care poate vorbi un om. Adica, aici este vorba despre a cunoaste nefiinta umana si insusi universal pentru a-i intelege legile si regulile. Dar, noi suntem deja in hora si jucam, deci intro zi vom afla ce este la capatul tunelului. Intro zi…desigur, putem specula, daca vrei. Mai degraba as dori sa stiu ce gandesti tu…

– Pai, eu cred ca dupa moarte este un tot absolut. Adica ii ceea ce vrei tu intro forma fara limite. Nu stiu chiar cum sa explic. E un lucru pe care l-am descoperit venind de la orele de engleza, catre casa.

– Incearca sa te exprimi cum poti, ceva, cu siguranta, voi intelege. Asa ca, te rog, continua. Ai inceput interesant…

– Deci, cand mori, subconstientul tau se va desparti de corpul tau, va deveni una cu universal doar ca, nefiind intrun corp-observator, nu vei vedea nimica. Ceva de genul, gandeste-te la subconstient ca la o entitate care aude, vorbeste, gandeste, are un liber arbitru pur, doar ca nu vede nimica. Deoarece este intrun tot absolut. Iar, eu vad acest tot absolut ca pe un loc unde imaginatia ta poate crea ceea ce vrei tu, astfel incat vei vedea, dar nu cu ochii biologici, ci cu ochii mintii.

– Vrei cumva sa insinuezi, ca eu si tu, dupa  ce vom muri vom fi in stare sa cream lucruri? Chiar si universe? Ca aici bati cu ideea de imaginatie si ochi ai mintii…

– Exact! Suntem constienti ca exista universe paralele, dar nu le-am descoperit. Noi insine putem fi universul creat de o entitate de genul. Poate chiar unul din strabunicii nostrii. Dandu-si seama ca au o posbilitate fara limite, au ales sa-si vada stranepotii. Ce zici de asta?

– Hmm, e interesanta ideea, mai ales ca nu implica religia cum fac multe din cunostiintele noastre. Ci mai degraba o teorie de fizica cuantica, pe care nici unul dintre noi nu o intelege. Dar totusi, ai spus ceva interesant. Continua…

– Pai cam asta-i tot. Speram sa ma poti ajuta tu cu idei de ale tale. Sau sa mi le dezvolti pe ale mele. Stiu ca poti, Mihai!

– Nu te credeam solipsist. Adica observ ca insinuezi ca un “cineva/ceva” poate crea totul din nimica. Poate chiar tu? In orice caz, ai omis sa-mi spui niste lucruri. Acel “cineva/ceva” creaza totul. A creat fiintele vii. Dar noi avem gandire si constiinta proprie, adica suntem individuali. Acea entitate cum a facut asta?

– Nu stiu…stai sa ma gandesc. In ideea ca entitatea este una cu universul, sigur stie si asta. Posibil ca a facut un fel de program – nu stiu cum sa numesc procesul -, precum la informatica, care implica niste baze-actiuni stereotipale, de genul “tu de la varsta X vei incepe sa faci asta”, dar din cauza faptului ca oamenii nu se nasc in aceasi cultura, societate, unii au parte de educatie, altii nu, evolutia lor se diferentiaza de a celorlalti. Adica nu stiu, este un gand venit pe moment.

– Da, il accept. Mai ales ca entitatea este una cu universul, iar timpul este relativ, cu siguranta a avut timp pentru a crea un sistem foarte complex, greu de descifrat si schimbat. Un sistem cu mii, poate milioane de ramuri. Sau poate un sistem care, la fiecare copil nascut, schimba ceva de la sine, pentru ca ceea ce-i implementeaza noului nascut, sa fie diferit de a celorlalti, sau sa mai fi existat candva cu sute de ani inainte.

– Cam asa ceva. Oare Maria si-a creat propriul univers? Sau, macar, daca lucreaza la el…

– Cine stie, draga Oscar, poate. Suntem inferiori ca sa stim asta. Intro zi o sa aflam si noi. Desigur, nu te grabi sa mori. Si viata isi are placerile ei, fie positive, fie negative. In orice caz, cred ca este plictisitor si obositor sa fi una cu universul pentru o eternitate…daca ajungi sa joci pe dumnezeul.

– Cu ocazia aceasta, totusi, de la agnosticismul nostru, am ajuns sa dezvoltam o teorie cum ca ar exista un dumnezeu.

– Cu siguranta exista, dar nu acela promovat de crestini si de alte religii. Acei zei sunt prea umani si prea draguti ca sa existe. Un adevarat zeu nu se arata, nu vorbeste cu creatiile lui, ci monitorizeaza intreaga sa creatie din intuneric. Si posibil, mai ajuta pe cativa, din cand in cand, oameni care sa fie superiori celorlalti…

– De ce?

– Ca sa evolueze rasa umana, draga Oscar. Nu cred ca un zeu ar dori sa-si vada creatia stagnand ca evolutie individuala.

 

 

 

2. Adevarat? De unde stii tu ca este adevarat? – Sacrificiul

…”Un lucru nu este neaparat adevarat doar din cauza ca un om ar muri pentru aceasta”…

 

Uite, vin norii. Ma tot intreb de ce lumea se ascunde in casa cand vin norii, mai ales cei de ploaie. Si ce-i daca ploua? Si ce-i daca te uzi? Te racesti, in cel mai rau caz. Oamenii uita aceste placeri simple precum acela de a simti ploaia curgandu-ti pe fata, pe tot corpul. De obicei atunci eu simt ca traiesc. Furtuna este vremea mea preferata. Cand incep vanturile si ploaia, tunetele si fulgerele, eu ies afara. Port un tricou si pantaloni si ma plimb. Simt umezeala corpului si frigul produs de vant. Simt cum sunt impins in spate de fortele naturii, cum mai am putin si o sa pic, nu pot sa ma uit in fata deoarece zboara ploaia si alte lucruri la mine-n ochi. Toata lumea fuge de placerile acestea simple. Toti aleg placerile oferite de societate, acele placeri complicate si fara rost ca de exemplu sa joci poker, sa atipesti pe canapeaua din camera de zi, sa te uiti la televizor. Ei numesc aia relaxare. Corpul o numeste stagnare. Omul isi sacrifica corpul si mintea doar pentru niste placeri fara rost. Cum mai poti cunoaste existenta ta, motivul existentei tale daca nu stai in mijlocul unei intemperii, sa vezi cat poti rezista, sa-ti controlezi frica, furia, ci sa alegi sa stai in casa, cu pipa in gura, in fata focului.

Si ma tot intreb, ce este sacrificiul? Am mai tot incercat sa port discutii cu amicii de la bloc despre sacrificiu, iar in loc sa fiu fericit ca port discutia aceasta cu ei, am ajuns sa fiu dezamagit.

– Sacrificiul este atunci cand mori pentru tara. Adica mori tu, ca ceilalti sa traiasca.

– Eu cred ca sacrificial este atunci cand esti in stare sa-ti pierzi o mana si un picior doar ca sa stii ca persoana sau persoanele iubite sunt in siguranta.

– Sacrificiu…sacrificiul este chestia aia…cand esti dispus sa pierzi ceva pentru altceva.

Auzi ce raspunsuri mi-au dat. Sacrificiul! Ha! Draga Oscar, sper ca nu-mi vei spune aceleasi lucruri. In tine am incredere.

Sacrificiul. Definitia sociala este cea pe care am spus-o mai inainte si anume, raspunsurile celor de la bloc. Dar o voi spune si in cuvintele mele, sau voi incerca. Sacrificiul este atunci cand esti dispus si sa ajungi in situatia de a pierde ceva, lucru ce un individ considera necesar in viata sa de zi cu zi, pentru binele sau sau a altora. Ceva de genul, cum fac parintii de pleaca in strainatate sa lucreze si-si lasa copii in grija altora decat a lor. Cu ocazia aceasta, ei au sacrificat copilaria si buna evolutie psihica a copilului lor, lucru ce poate crea probleme la nivel adaptiv-reglatoriu. Bietul copil poate ajunge sa minta zilnic, sa fure, sa fie un inapt social, doar din cauza ca nu si-a primit educatia, fie ea buna, fie ea rea, din partea parintilor. Si totul, pentru binele familiei.

Oricum, eu impart sacrificiul in trei parti: sacrificiul de grup, sacrificiul pozitiv si cel negativ. Acela de grup e cand mori pentru tara, cum spunea unul din amicii mei de la bloc. Acela pozitiv e cand, dupa ce te-ai “sacrificat”, gasesti o cale sa-ti revi dupa “trauma”, in mare parte, reprezinta perseverenta si optimismul individului. Si acela negativ, na, desigur, opusul celui pozitiv…

 

– Dar Mihai, asta inseamna ca noi facem sacrificii zilnic. Adica, si prin simplul fapt ca eu ii mai dau lui Tibi pachetul meu si mie imi este foame, este un sacrificiu.

– Exact aici vroiam sa ajung, dar mi-ai luat-o inainte. Asa ca nu mai vad motiv ca sa mai existe termenul “sacrificiu” in limbajul nostru de zi cu zi.

– In orice caz, vorbeai de sacrificiu ca si definite sociala. Care este adevarata definitie?

– Pai tocmai ce am spus-o si anume ca nu exista. Este o actiune necesara in viata noastra de zi cu zi, deoarece nu putem doar sa acumulam, mai sunt zile cand mai trebuie sa si evitam, uitam, eliminam lucruri pentru a cunoaste, salva altele. Adica, cuvantul acesta este doar o eticheta pusa de niste oameni care se considera normali, iar totate actiunile care difera de a lor, pot fi considerate “sacrificiu”. Exista pentru a diferentia anumite etape sau momente ale vietii, dar aia nu inseamna ca acele etape si momente chiar exista cu adevarat. Pot avea un substrat adevarat, dar restul este o cacealma. Sacrificiul in iubire, de exemplu…ca daca tot vorbeam mai inainte de Maria si Ion. Faptul ca Maria a acceptat sa ramana cu Ion, chiar daca acesta a inselat-o, poate fi catalogat drept un “sacrificiu”. Dar mai degraba este o trecere cu vederea. O naivitate din partea Mariei si a sentimentelor ei de “iubire” fata de maimuta aia. As putea face si o schema. Dar nu am nici foaie nici pix.

– Am eu. Stai asa sa caut in ghiozdan.

– Deci. Facem o piramida, o impartim in cate bucati vrei tu. In orice caz, o sa prinzi ideea. Jos de tot, la baza, scriem “cei slabi cu inima” – nu-mi vine altceva in cap -, adica cei ce au boala sentimentalismului extrem. Baza este mult mai mare ca si arie decat zona din varf, adica ei se vor “sacrifica” mai des decat cei din varf. Aceia din varf, oameni precum noi, sa scriem, “rationali, logici si mai asentimentalisti”, vor “sacrifica” mult mai putine lucruri decat cei de jos, din cauza faptului ca pot gandi mai multe metode de a iesi dintro problema. Si si sacrificiile lor nu vor fi intotdeauna grave, ca de exemplu, tu si pachetele pe care i le mai oferi lui Tibi. Iti va fi foame o perioada de vreme – pana ajungi acasa, sau pana in pauza, in caz ca ai bani sa-ti cumperi ceva de mancare – si dupa aceea sacrificiul a luat sfarsit. Nu ti se pare logic?

– Ba da. Oricum, ma gandesc asa, cum de sunt unii oameni atat de incapabili psihic incat sa determine sacrificiul adevarat si cel fals. Adica, nu stiu daca intelegi ce vreau sa spun.

– Adica de unde stiu daca acel lucru aflat in fata lor e adevarat? Simplu. Nu gandesc. Ei accepta adevarul asa cum au fost invatati si crescuti. Niste defintii stereotipale, invatate in familiile lor “slabe cu inima” distorsionand intreaga idee de “adevar”. Acuma, nici noi nu stim care este adevarul suprem, dar putem gandi mai logic decat ei. Nu avem de unde sa stim daca teoria ta despre ce este dupa moarte este adevarata ori ba, dar ai conceput-o, impreuna cu mine, intro forma mai logica si rationala. Desigur, nu ne-am uitat la ea din toate punctele de vedere, dar noi am conceput o idee, pe cand altii accepta ceea ce li se spune: ca dupa moarte, omul merge in Rai sau in Iad. Adica, li se fura liberul arbitru si sunt indoctrinati cu o forma arhicunoscuta de “adevarurile existentei umane”, totul invartindu-se in jurul marilor religii si ideologii. Nu avem de unde sa stim ce e adevarat si ce nu este, dar putem specula, iar lucrul este cu atat mai adevarat cu cat este mai logic. Simplu, asa-i?

– Suna simplu, dar ca sa ajungi acolo, ai nevoie de ceva creier. Adica nu ai putea ajunge la niste idei personale daca nu ai o anumite cunostiinta de cauza, adica daca nu cunosti alte idei despre un anumit lucru si acel “adevar impus”. Necunoscand nu poti ajunge la o idee personala. Nu ai de unde pleca. Nu suntem destul de capabili de a pleca de la zero si sa ajungem la infinit, mai ales pe durata unei singure vieti.

– Da…uite, incepe sa ploaie. Te grabesti undeva?

– Ehh, cam da, trebuie sa o ajut pe mama cu curatenia, macar nu o sa spal geamurile astazi. Si trebuie sa invat la istorie pe maine, ca am o lucrare de control.

– Inteleg. In cazul acesta ma voi indrepta si eu catre casa.

 

 

3. Iti este frica?

…”Tuturora le este frica de ceva. Doar asa poti afla daca cineva te iubeste; atunci cand ii este frica sa te piarda”…

 

– Ai stiut la lucrare?

– Cat de cat. Nu a fost greu. Ne-a dat sa scriem despre razboaiele din secolul XX si anumite politici duse de anumite tari din Europa. Pauza mare, asa-i?

– Da. Vii la o tigara in spatele liceului?

– Stai asa sa fug sa-mi iau pachetul de tigari si cel cu mancare din banca. Revin cat ai clipi.

 

– Ai cumva o bricheta? A mea nu mai are gaz. Asa…multumesc. Ma gandeam ce sa fac astazi. Parca totusi aerul asta rece ma cam face sa stau in casa. Dar nu prea vreau sa stau in casa.

– Vremea asta este cea mai frumoasa dintre toate. Atata vreme cat timp gasesti o banca uscata si un coltisor linistit in parc, totul este perfect. Hmm, dar ma cam uit in jur si observ ca nu prea sunt banci uscate. Eh, se rezolva cu un servetel. Sau poate, daca nu iti este frica ca te vei raci, poti sa te asezi fara sa mai stergi nimica. Zic asta, deoarece ii vad pe baietii din a 10a cum joaca fotbal in pantaloni scurti si tricou pe ei si sunt atatea balti si multa mocirla in unele locuri ale terenului. Vad ca nu le pasa daca racesc sau nu, ei tot joaca fotbal. Uite-o pe Catherine…

– Catherine! Catherine! Ai stiut la lucrare? Poftim?…asa si eu!

– Ma intreb de ce trebuie sa zbiere unii oameni dupa altii cand stiu ca intro perioada foarte scurta de timp se vor intalni fata in fata datorita faptului ca, se intampla sa fie in aceasi clasa.

– Eu nu vad de ce te deranjeaza…daca tu nu o faci, aia nu inseamna ca nimeni nu ar trebui sa o faca. Mai precis, daca tu nu zbieri dupa cineva pe strada, de ce sa fie toti la fel ca si tine? Tu tot spui ca omul trebuie sa fie individualist. Hai na, nu te supara ca ma apar cu propria ta idee…stii ceva? Las-o balta. Hai sa mergem in scoala.

 

– De ce intotdeauna trebuie sa se ia in gura cu mine? Mai ales la ora de romana! Si intotdeauna incearca sa ma combata cu ideile ei copilaresti de visatoare! Nu au nicio logica! Si ce daca era o poezie de Eminescu? Totul se poate explica in cuvinte ca sa inteleaga toata lumea, nu cu…cu prostii de ale ei…

– Ce s-a intamplat Oscar?

– Iar s-a luat ASTA in gura cu mine. Tot timpul ii este ciuda ca eu pot sa explic poeziile intro aura mai pe intelesul tuturora decat ea. Si pe langa asta, nici NU observa ca intregii clase nu-i convine cand incepe ea sa explice. Totul e prea ROZ in viziunile ei si prea perfecte, chiar daca poetul a scris poezia avand sentimental de deznadejde si melancolie si depresie.

– Presupun ca vorbesti de Catherine? Adica, ai spus “asta” si ai aratat cu degetul catre ea. Ea cand a observat si-a ridicat nasul si a plecat cu pasi mari si rosie precum racul…de furie, presupun.

– Da, de EA vorbesc!

– Si erai atat de fericit cand ai zbierat dupa ea pauza trecuta. Ma amuzi.

– Deloc…ne intelegem bine atata vreme cat nu e o poezie la mijloc si atunci ne…

– Va placeti, dragul meu.

– Nu!

– Suni precum un copil mic. Te-ai rusinat. O admiri, asa-i? E singura din clasa care se poate ridica la nivelul tau de intelegere a poeziilor.

– Dar spune prostii, intotdeauna.

– A intelege poezia e la latitudinea fiecaruia. Tu o intelegi intrun fel, ea in alt fel.

– Dar tot timpul spune aceleasi lucruri.

– Pai, da, deoarece si-a format o anumita viziune asupra a tot ce e poezie. O idee generala. Si, cred eu, se ia in gura cu tine din cauza ca ii este frica ca tu sa ai dreptate si ea nu. Se apara.

– Se apara spunand numai si numai prostii? Ce lucru…

– …copilaresc? Dar, Oscar draga, scuza-ma ca rad, dar toti de aici, din acest liceu, suntem copii. Ca exista unii mai maturi sau care percep lumea total diferit decat ceilalti, inseamna ca au crescut altfel decat noi, sau au trecut prin anumite probleme familiare pe o durata mai lunga de timp care i-a obligat sa se maturizeze. Dar, la sfaristul zilei, cu totii suntem copii. Si atunci, ce mai este copilaresc si ce nu? Copilaresc este tot ceea ce facem, ne-copilaresc sunt lucrurile pe care le-am invatat din lucrurile spuse sau create de adulti. Dar si acolo, depinde de perceptia fiecaruia. Suntem liberi sa credem ce vrem.

– Bine…atunci…

– Atunci, voi doi va placeti. Pe tine te cunosc, iti face placere sa te iei la cearta. Dar pe ea nu o cunosc. Poate o face doar ca sa intre cumva in viata ta. Presupun ca nu o prea bagi in seama…si, o alta presupunere de a mea este, ca nefacand ceea ce face, ii este frica sa te piarda. Adica, sa uiti de ea? Nu stiu, nu prea inteleg sentimentele astea. Iti propun sa mai vorbesti cu ea din cand in cand, daca acest gen de certuri nu-ti plac. In timp o sa scada intensitatea “luatului in gura” dintre voi doi. Dar, cum am spus pana acuma, este doar o presupunere de a mea.

 

 

4. Memento mori – partea intai

…”Nu ne aducem aminte de zile, ci de momente”…

 

Uimitor este ca, am avut dreptate. Chiar se placeau. Si ce a fost si mai uimitor este ca, relatia lor a inceput sa se imbunatateasca exact dupa ce am avut acea scurta discutie cu Oscar.

Timpul a trecut foarte repede, am terminat liceul, iar Oscar a inceput facultatea. Viata mea mergea pe cursul ei natural. Incetul cu incetul il pierdeam pe Oscar din cauza faptului ca relatia lui cu Catherine se imbunatatea si se apropiau tot mai mult unul de celalalt. Era oribil, eu ajungeam sa fiu din ce in ce mai singur, pe an ce trece. Iar cei mai singuratici ani au fost in adolescenta timpurie. De la 17 ani incepand, mai precis.

Nu-mi aduc aminte de zile ci de momente. Si acele momente au fost putine dar lungi. Un moment din viata mea ar fi atunci cand sistemul meu de valori a picat. Tot ceea ce crezusem eu ca fiind rezistent precum otelul si puternic precum o ideologie de baza a societatii, s-a dovedit a fi nimic altceva decat niste ganduri copilaresti.

 

Erau zile si zile intregi cand, dupa ce ma intorceam de la scoala, mancam si ma puneam in pat. Incercam sa fac sa fie cat mai intuneric, lumina ma enerva. Ma dureau ochii, de felul meu nu prea suport lumina. De aia-mi si plac zilele intunecate si ploioase.

Si stateam in pat. Imi aprindeam o tigara. Si stateam in continuare. Nimica nu se intampla. Nu puteam sa ma gandesc la nimica. Absolut la nimica. Mintea mea – absolut goala. Dar uimitor, nu ma plictiseam. Chiar daca nu-mi puteam imagina nici macar un cui zburator – asa, un exemplu copilaresc – orele treceau precum norii sub influenta vanturilor puternice. Acuma e ora 15, iar peste o clipita s-a facut ora 22. Parca in zilele acestea nu eram eu, parca corpul si constientul meu erau pasate unei entitati diferite de mine. Nu aveam control asupra mea. Nu aveam puterea de a schimba situatia.

Incepeam sa urasc diferite lucruri. Incepeam sa nu mai gasesc rostul altor lucruri. Incepeam sa gasesc alinarea in trecut. Incepeam sa ma gandesc ca eu nu ar fi trebuit sa fiu asa. Imi aduceam aminte de anumite momente de cand eram mic. Paream inocent si prostanac. Paream a fi totusi cineva. Chiar daca fara rost in lume, decat acela de a creste si a deveni singur cineva, eu aveam impresia ca eram cineva – eram Mihai. Adevaratul Mihai, care din cauze inca necunoscute a ajuns sa nu mai fie el. Eram Mihai, acel copil care ar fi trebuit sa evolueze ceea ce avea deja nu ceea ce nu putea atinge.

Nu mai intelegeam nimica.

Oscar era singura persoana pe care o mai suportam. Dar el o avea pe Catherine, eu pe nimeni, si ca respect fata de el, il lasam in propria-i lui voie. Asa ca eram singur.

Sincer, nu mai intelegeam nimica.

Pana cand…

 

Intro zi de vacanta de vara, dupa multe alte zile de genul, stateam in pat cu tigara pe jumatate fumata. Camera total intunecata, nici nu mai stiu daca era zi sau noapte. Auzeam doar muzica in surdina, auzeam fiecare instrument in parte, fiecare nota, fiecare schimbare de viiteza, oricat de nesimnificativa, auzeam totul. Si pe langa asta, auzeam si fiecare scartiala de parchet, orice poc! din perete, orice piatra ce era miscata afara, pe strada.

Undeva in partea mea dreapta era singurul obiect pe care-l puteam defini ca fiind ca atare – pachetul de tigari.

Si atunci a fost primul moment dupa saptamani si luni de zile de negandit, cand mi-a venit un gand. Chiar daca pare a fi un clicheu, a fost un gand care le-a inceput pe toate. M-am ridicat in fund, stand cu spatele drept si m-am intrebat:

– De ce oamenii, care au un moment depresiv peste care trebuie sa treaca, fumeaza tigari, sperand ca-i va ajuta?

Am spus totul cu voce tare, incat mama a intrat in fuga in camera sa vada daca sunt bine. I-am aratat cu mana sa plece, conformandu-se in tacere si sobrietate.

Si din aceasta zi gandurile nu au mai putut fi oprite. Din acea zi, am inceput sa intru in panica, sa plang, sa-mi fie frica de mine insumi.

Ce am ajuns?

Ce am ajuns!

De ce?

De ce?

De ce sunt asa?

Si plangeam si plangeam si iar plangeam. Era ca si in filmele acelea de fictiune, sau ce, cand o persoana se trezeste ca are doua persoane in el, sau na, doua ego-uri. Doua ego-uri care ii pot controla toate actiunile, vorbele, totul. Doua ego-uri care se bat pentru suprematie. Cine-l va controla pe Mihai? Cine? Cine?

 

Pe la climaxul perioadei acesteia de panica totala, intro zi de toamna, sfarsit de vacanta, a venit Oscar la mine. A observat disparitia mea, dar a observat-o diferit – timpul disparitiei mele sociale, ca si timp, le-a intrecut pe toate. Asa ca a decis sa vina sa ma viziteze.

Ajuns la mine in camera, nu m-a recunoscut.

Eram slab, palid, nemancat de cateva zile.

 

 

5. Un alt Mihai – reconstruind ceea ce

nu a fost contruit niciodata

…”ceea ce poate parea a fi sfarsitul, poate fi mai degraba un nou inceput”…

 

– Mihai?

– Intr-adevar, eu sunt. Nu par a fi acelasi Mihai de odinioara, nu-i asa?

– Dar…plangi…

– Plang tot ceea ce nu am plans o viata intreaga. E sfarsitul, Oscar, e sfarsitul meu.

– Nu inteleg…ce ai patit?

– Ma schimb. Si nu accept schimbarile dramatice de genul.

– Off, dragul meu Mihai.

– Nu e chiar asa de grav. Incepe sa-mi placa sa plang. E un sentiment interesant de frica, compasiune, ura, fragilitate psihica. Pot sa ma fac singur sa plang doar gandindu-ma la lucrurile care plang – aveam 4 ani si m-am taiat cu cutitul, din greseala. Si o fac des. Unii spun ca prin a plange elimini toate gandurile negative din tine.

– Off, dar nu e stilul tau.

– Nimica nu mai este stilul meu. Sunt dat dracului. Sunt un nimeni. Si se pare ca sunt obligat sa iau totul de la capat.

– Nu inteleg.

– Nici eu.

Dar incerc sa inteleg. Pana acuma, stiu asta. Tot ce am fost si am vrut sa fiu…a picat. Nu, nu glumesc Oscar.

Sunt superior celorlalti, stiu asta. Inteligenta mea este net superioara. Tot ceea ce pot spune si arata prin vorbe poate distruge si cele mai rezistente idei. Am lucrat ani de zile pentru ca acest lucru sa existe. Am fost rezistent impotriva tuturor represiunilor din exterior. Am rezistat si am luptat ani de zile in defensiva ca dupa aceea, gansind punctul slab al atacatorului sa fie randul meu de a ataca. Si intotdeauna am biruit. Am castigat de fiecare data. Si ma simt oribil de tot, acuma, stiind ca dupa ani de zile de castigat reputatia – un lucru nu prea necesar pentru mine, reputatia – de unul dintre cei mai puternici oameni din acest oras, imi dau seama ca nu sunt. Am cazut in extrema cealalta. Acuma pot sa plang doar uitandu-ma la mine in oglinda. Nu ma mai suport, Oscar, nu ma mai suport. E ceva in neregula cu mine. Si simt ca am omis ceva in toti acesti ani, stiu sigur ca am omis ceva! Dar ce am omis? Ce am omis? Spune-mi Oscar, o, dragul meu Oscar, cum ce am gresit in acesti ani?

– Ai gresit negandu-ti sentimentele. Nu e nimica rau daca nu crezi in iubire, dar sa nu crezi in propriile-ti sentimente e un lucru care, ehh, poate sa te faca extrem de vulnerabil. Suntem oameni, nu masinarii. Avem o parte animalica in noi care cere afectiune in schimbul sentimentelor proprii. Avem nevoie de ele. Accepta-le si controleazati-le si-ti spun eu ca nu vei avea nicio problema. Uita-te la mine, Mihai draga…am cazut vreodata in eterna disperare? Am avut vreodata o depresie? Mi-am negat vreodata actiunile mele? Am zis eu vreodata ca mi-am gresit cu ceva?

– Nu…niciodata!

– De ce nu m-ai crezut atunci cand ti-am spus acestea?

– Nu stiu si acuma-mi pare rau…off, Oscar!

– Linisteste-te Mihai, nu mai plange. Niciodata nu am vazut rostul plansului, decat la cei ce sunt slabi de inger si au nevoie de atentie exagerata. Tu nu esti unul dintre ei! Hai, nu mai plange. Ridica-te in doua picioare…si…infrunta-ti partea insensibila. Nu te ajuta cu nimica mai mult decat sa te consideri un nimeni. Hai ridica-te si aprinde-ti o tigara. Daca poti, adu-mi si o cafea. Si dupa aceea iti voi povesti ceva.

– Off, caine de copil! Intotdeauna stii cum sa ma faci sa zambesc.

– Ma intreb de ce nu mi-ai cerut ajutorul de mai demult.

 

Astazi m-am intors din vacanta mea, chiar daca impreuna cu parintii, dar nu conteaza asta. Am fost in Egipt. Ehh, foarte cald acolo si prea mult soare, lucru ce nu mi-a placut foarte mult. Dar am ajuns sa ma indragostesc de desert. Sa vezi in fata ochilor, pana la linia orizontului doar dune de nisip, este extraordinar. Simti eternul – cate lingurite de zahar vrei? – si te simti mic. Dar oricat de mic ai fi, poti rezista, oricat de cald ar fi si oricat de mult soare te-ar batea in cap. Cred ca in cele doua saptamani, cat am stat in Egipt, i-am batut pe parintii mei la cap destul de mult incat sa fac aceasi calatorie cu camilele prin desert de opt ori. La un moment dat mi-a dat prin cap sa fug de langa ai mei si sa stau macar o noapte in desert, dar mi-am adus aminte de documentarele acelea de pe Discorvey cu povestile oamenilor pierduti prin desertele lumii si mi-am dat seama ca ar fi o prostie din partea mea sa fac una ca asta. Mai ales ca eram prost echipat. Asa ca, am ales sa ma cert cu ai mei si sa le fac capul calendar si sa ma lase de mai multe ori cu camilele prin desert decat sa ma pierd pe acolo si cine stie, poate chiar sa mor. Nu ma deranjeaza ideea de moarte, mai ales dupa ce am povestit despre moartea Mariei, dar sunt inca prea tanar si cunosc prea putine lucruri despre existenta ca sa-mi permit sa intru in infinitatea numita moarte.

Asa ca stateam cat de mult puteam intrun punct de unde sa nu vad nimic altceva decat desertul – eternul desert. Si m-am gandit la mai multe lucruri – ahh, inainte de asta, sa spun ca de fiecare data cand eram in desert, uitam de existenta Catherinei, adica o consideram inecesara ca sa mi se tulbure privelistea cu imaginea ei, adica am ajuns sa ador desertul prea mult – si lucrurile la care m-am gandit sunt destul de interesante, zic eu.

Te-ai gandit vreodata sa, nu stiu, te pui sa dormi noaptea, avand toate cunostiintele lumii si sa te trezesti dimineata, in desert, dezbracat si doar cu un gand – ca cu o zi inainte cunosteai totul si acuma nu mai sti nimica din simplul fapt ca nu sti ce sa faci intrun desert ca sa nu mori? Stiam eu ca nu. Na, ideea asta m-a dus la o alta: ca sa ajungi ceva superior nu trebuie sa-ti programezi corpul ca sa reziste la orice fel de intemperie naturala sau la exagerari de caldura sau frig, ci sa sti un lucru si anume cum sa supravietuiesti. Sa sti ce trebuie sa faci in cazul in care iti pica avionul intrun desert – exemplu, daca tot vorbeam despre desert – si tu esti singurul supravietuitor. Dupa ce arde avionul cateva zile, producand o imensa caldura, iar tu abia de ai reusit sa te tarasti 30 de metrii, avand un picior rupt, te intorci si gasesti cateva lucruri pe care tu stii ca nu te ajuta cu nimica. Dar, urmeaza urmatoarea intrebare: esti sigur de asta? Esti sigur ca – exemple asa, aiurea – un polonic, o carte de vizita, o lanterna, un fluier din lemn si o veioza rupta nu te ajuta cu nimica? De unde stii asta? Nu ai cum sa stii deoarece nici nu le-ai cautat un alt rost decat cel predestinat. Si ideea asta m-a dus la inca una: de ce focul astazi se face cu ajutorul chibritelor si nu a ghetii sau a zapezii? – zambesti.

– Zambesc pentru ca am prins ideea. Draga Oscar, este o idee geniala! Niciodata nu am vazut un creion intrun altfel decat acela de obiect cu care putem sa scriem sau, din cauza ca este facut din lemn, un posibil combustibil. Sau o sticla goala decat acela ca este un recipient unde putem pune lichide. Vrei sa spui ca nimica nu este ceea ce pare, ci totul are sens din cauza ca noi, oamenii, le-am dat un sens. Vrei sa spui ca si ceea ce exista deja si are o defintiie, poate avea o infinitate de moduri de folosinta, o infinitate de definiri, simple sau complexe.

-Exact, draga Mihai. Exact. Si acuma ma intorc la problema ta: sentimentele nu sunt doar ca sa le impartasesti cu cineva apropiat, ci sentimentele pot avea o mie de moduri de folosinta. Gandeste-te la asta si da-le o alta definitie. Fa astfel sa-ti fie tie bine. Si observand ca ai timp destul de mult, schimba intreaga idee de a iubi pe cineva sau ceva astfel incat sa-ti convina. Totusi, a avea sentimente si de a “iubi” sunt niste lucruri animalice, incontrolabile, asa ca, pastreaza esenta si schimba intreaga idee si o sa observi ca asa poti accepta pe oricine si orice nu asa cum se prezinta a fi, ci cum vrei tu. Poti schimba universul asa. Poti intelege totul.

 

 

 

 

 

 

 

II. Siegfried und Kriemhild

 

 

6. Plecarea

…”a pleca inseamna a lasa tot ce urasti si iubesti in urma

si a incepe un nou inceput”…

Dupa ce a terminat facultatea, Oscar a decis sa plece impreuna cu Catherine in Germania. Foarte necajit si un pic speriat ca-si va pierde cel mai bun prieten cu ocazia aceasta, Oscar m-a rugat, daca nu, chiar m-a obligat sa vin cu ei. Catherninei nu i-a prea convenit – nu ne prea acceptam unul pe celalalt – dar de dragul sotului ei, a acceptat intrun final.

Cu trei zile inaintea plecarii noastre, am fugit pana-n orasul M pentru a-mi lua ramas bun de la ai mei – obligat fiind de Oscar sa fac asta – si de a-mi lua unele carti si bunuri personale. Le-am promis celor doi ca voi ajunge la ora stabilita in aeroportul din orasul T pentru a lua avionul.

Au trecut cinci ani de cand nu am mai fost acasa, dat fiind faptul ca-mi gasisem o garsoniera ieftina in orasul facultatilor, orasul T. Banii au venit din multele locuri de munca pe care le-am avut. Dintrun exces de zel, m-am inscris la un curs de sociologie, primindu-mi dupa doi ani de zile, o afurisita de diploma, care mi-a oferit sansa de a lucra din cand in cand la un ziar local, scriind articole despre anumite grupuri umane si despre situatia prezenta a umanitatii. Niciun articol nu a fost semnat cu numele meu si chiar daca am avut un succes intro perioada, nimeni nu a stiut mai exact, cine este acela de a scris articolele. Intotdeauna ma semnam cu litera S.

La un moment dat am inceput sa ma imprietenesc cu o fata care frecventa zilnic un bar la care am lucrat ca si ospatar.

Da, recunosc, am ajuns sa fac lucrurul pe care nu mi-l doream: sa lucrez.

Pe fata o chema Karina, nu era foarte desteapta, dar invata foarte repede si era o ascultatoare foarte buna.

Pe scurt, viata mea s-a schimbat.

Afland despre Karina, din surse inca necunoscute, Oscar a decis, impreuna cu Catherine sa-mi faca viata si mai grea decat era – sa vina intro zi cand nu era chiar asa de mult de lucru la barul Q si sa stam toti patru sa vorbim. Ce a fost este demn sa fie scrisa in format de piesa de teatru:

 

O: Mihai, imi aduci te rog o cafea si Catherinei o bere. [tuseste]

M: [mormaind] Bine…dar Catherine n-a ajuns inca!

O: Va ajunge in curand.

K: [cu gura pana la urechi si foarte fericita] Deci, sa inteleg ca il cunosti pe Mihai din gradinita?

O: [ranjeste] Da, il cunosc din gradinita. Tu cum l-ai cunoscut?

K: De aici!

O: De aici? Din bar?

K: Da…bine, daca e sa o luam asa, eu il cunosc pe Mihai de cand a scris primul sau articol de sociologie. Dar abia de curand am aflat ca el este acela.

O: Mihai! Si ai jurat ca nimeni nu stie ca tu ai scris articolele acelea!

M: [bolborosind, venind cu tava cu cafea si bere] Ma rog…[in soapta] Intotdeauna dramele personale pot ajunge puncte de discutie…

O: Ai zis ceva?

M: Nu…

O: Sa inteleg ca ti-au placut articolele lui Mihai.

K: Da

O: Mie-mi plac de dinainte sa le scrie.

K: Il cunosti destul de bine incat sa stii ce gandeste, doar spunandu-ti un cuvant.

O: Cam asa ceva.

C: Scuze c-am intraziat Oscar [isi saruta sotul] Am pierdut ceva? [zambeste larg si se uita la Mihai]

M: Nu, ai ajuns bine. [isi roteste ochii] Intotdeauna ajungi bine. Trei lei berea.

C: Poftim?

M: Trei lei berea! Doar nu te asteptai sa fie din partea casei.

C: [plina de nervi, scoate portofelul] Uita patru lei! Sa nu mori de foame.

O: Hei, hei! Copii – ca va comportati ca niste copii -, opriti-va. Nu am venit aici sa ne certam. Am venit sa povestim…

M: Fie…

C: Ma rog…

O: Nu-si au ochi dulci si nici nu pot sa iau partea nimanui. Cu Oscar am crescut, ii cel mai bun prieten al meu, iar Catherine este sufletul meu…

C: Minti!

O: [zambeste] Precum ziceam, am venit aici sa vorbim.

 

Si am vorbit toti patru undeva la cinci ore jumatate. Eu mai faceam ture, asa ca puteam sa scap de partile neinteresante ale discutiei – ma scuzam zicand ca trebuie sa spal vre-un pahar sau sa pun beri noi in frigider, ca sa se raceasca.

Dar la un moment dat nu am mai vrut sa plec niciunde.

 

O: [filozofand de ceva vreme, un pic ametit, dupa a cincea bere]…si am ajuns la concluzia ca lucrul acesta poate fi inteles de majoritate ca si neimportant, prost cladit, din simplul fapt ca toti au crescut crezand ceva sistematic gresit si anume ca totul are un inceput si un sfarsit si ca atunci cand un lucru a luat sfarsit, nu mai are niciun fel de continuare, fie ea fizica, sau psihica.

K: [rusinata] Scuza-ma ca te intrerup, dar gresesti amarnic! De la inceput ai zis doar lucruri eronate.

 

Auzind aceste cuvinte din gura Karinei, si eu cat si Oscar ne-am luat foc. Tocmai ce vorbise – Oscar – despre o idee de a noastra pe care o dezvoltam de ani de zile. Poate ca suna un pic a teoria mortii, dar mai degraba este vorba de infinitatea lucrurilor, a tot ce exista. Da, bine, nimica nu se pierde ci se schimba dupa nevoile fiecaruia, fie om sau natura, iar informatia nu se pierde, dar noi vroiam sa dezvoltam ideea ca daca ti o foaie de hartie in mana, tu mai precis sa nu ti o foaie de hartie in mana ci mai precis, un elefant – ca si exemplu. Doar ca elefantul, dupa moartea sa, a luat forma de hartie. Teoria asta a luat nastere la cateva zile dupa reintoarcerea lui Oscar din Egipt. In ideea ca omul da niste definitii standard la tot ce ajunge in mana sa, iar noi ne-am gandit si la posibilitatea ca aceasta definire sa fi distrus perceptia naturala a omului, astfel incat sa creada ca ce are in mana e o hartie, nu un elefant, care ar putea fi adevarul suprem. E un pic complicata ideea. Dar, ne-am aprins cand am auzit negarea Karinei fata de cele spuse de Oscar.

 

M: Defineste greseala!

K: Pardon? Pari suparat.

M: M-ai auzit…defineste greseala. [zambeste ironic]

K: Greseala este aceea care nu este in limitele unei definiri internationale, nu se poate explica prin termenii si teoriile de astazi sau nu este logica. [suspina]

O: [suspinand si el, auzind raspunsul Karinei] De data asta tu gresesti. Dupa cum spui tu, ar insemna ca daca un grec antic s-ar trezi dintre morti, sa considere tot ceea ce exista astazi drept gresit, deoarece el nu poate defini o gramada de lucruri din ziua de astazi dupa standardele si cunostiintele lui de atunci. Cunosti tu adevarul suprem?

K: Nu.

O: Si atunci cum iti permiti tu sa spui ca am gresit?

K: Pentru ca nu e logica ideea ta.

O: Ce este logic?

M: Ai pus intrebarea gresit, draga Oscar. Mai degraba intrebarea ar trebui sa sune asa: esti tu indeajuns de deschisa unor optiuni ilogice majoritatii, pentru a gasi logicul?

C: [umila] Eu zic sa va opriti aici baietilor. O s-o innebuniti pe biata fata.

O: Sa zicem…

M: [sever] Si totusi, am dori un raspuns la intrebarea mea.

K: Nu am niciun raspuns.

 

In acel moment s-a lasat tacerea peste masa noastra.

Karina si-a luat poseta, a scos noua lei pentru a-si plati consumatia si a plecat fara a spune ceva.

In acel moment, eu cu Oscar ne-am dat seama cine suntem noi mai exact: niste oameni dati dracului, greu de suportat, indeajuns de fixisti pentru a face taraboi din ceva simplu.

In acel moment, Oscar a decis sa se mute in Germania, impreuna cu Catherine, pentru a avea un nou inceput, atat familial cat si personal.

Tot in acelasi moment, eu mi-am dat seama ca trebuie sa ma gandesc un pic la un lucru. Ce lucru, nu stiam.

Am ajuns sa traiesc intro societate, mai degraba, sa fac parte dintr-una, dar se pare ca nu prea rezolvam nimica si sa ma schimb nu as fi vrut in ruptul capului.

 

Ajuns acasa, i-am salutat pe ai mei, le-am spus vestea cea mare, urmata de plansetul mamei si de vorbele tatei:

– Niciodata nu ti-a pasat de noi. Tot timpul ai fost tu pe primul loc, niciodata nu au existat alte locuri, nici pentru noi macar. Pleaca si ia totul cu tine.

Nu le-am inteles rostul. Niciodata.

 

 

7.  Strada Sperantei, numarul 17, etajul 5, apartamentul 55

 

Se pare ca Oscar rezolvase totul din timp. De cum am ajuns in Germania, in orasul dorit, am luat taxiul, iar el i-a spus soferului “strada Sperantei, numarul 17”. Deci, avem un loc unde sa stam, mi-am zis in mintea mea. Eu nu mai aveam bani si nici unde sa stau, asa ca mi-am zis ca o sa stau cu ei o vreme.

Plouase.

Fiind toamna, oamenii purtau paltoane si bluze in culori inchise, portivindu-se la perfectiune cu gri-ul cladirilor si a cerului.

 

Ajunsi la destinatie, m-am uitat la cladirea care se va numi casa. Parca m-am schimbat. Eram un copil mic care abia astepta sa vada ce cadouri a primit de ziua sa. Eram surexcitat, fericit, curios si toate acestea din cauza unei cladiri si a unei tari noi.

M-am oferit chiar sa o ajut pe Catherine cu bagajele ei. A ramas uimita timp de patru saptamani.

Acuma cred ca renasterea mea nu a fost cea de dupa povestea lui Oscar cu desertul si Egiptul, ci faptul ca m-am mutat intro tara straina, despre care am citit si auzit doar, dar niciodata nu am fost sa vad ce si cum. Si a faptului ca puteam sa-mi reincep viata asa cum doream eu. Sa fiu necunoscut.

Ajunsi la etajul cinci, Oscar a deschis usa cu numarul 55. Apartament de patru camere. Mi s-a oferit camera dintro extremitate a apartamentului, geamul dand spre un parc micut, strangulat de cladiri inalte si gri si undeva in indepartare, am auzit de la fostul proprietar al apartamentului, care a venit sa vada daca totul merge bine si daca ii convin conditiile lui Oscar, cum ca pe vreme cu cer albastru, s-ar vedea muntii. Asa ca eram si mai fericit.

Multe lucruri nu am avut la mine si am decis sa nu-mi mobiliez camera, decat cu un birou si un pat mic ca si intaltime. Ahh si desigur perdele care sa tina lumina afara. In continuare, la varsta de 28 de ani, nu suportam lumina.

La cateva zile dupa mutarea noastra, am vorbit cu Oscar despre cat voi sta la ei.

– Din partea mea poti sa stai o vesnicie cu noi. Nu stiu cat ii va conveni Catherinei acest lucru, dar se va obisnui. Un lucru ar fi dragut, ca sa fie liniste si pace, incearca sa faceti pace, voi doi.

Acesta a fost raspunsul prietenului meu.

Dupa aceasta am decis sa ies afara sa cercetez zona. Mi-am luat paltonul si niste bocanci in picioare si am iesit afara.

Ploua. Ploua si iar ploua. Niste ciori zburau hai-hui, iar intrega strada a sperantei era cat se poate de sumbra. Uda si gri. Undeva, deasupra unor acoperisuri se vedeau niste turnuri de uzina care scoteau fum. Da, Oscar a stiut locul potrivit!

Am descoperit un magazin de colt unde instant mi-am cumparat tigari si o scrumiera mare.

Mergand mai departe pe drum, am descoperit un bar, cateva cladiri medievale si o piata.

Anii care vor urma, acest drum va insemna totul pentru mine.

Fericirea pe care am avut-o in primele cateva zile se va transforma in monotonie.

Iar linistea si pacea din apartament nu va veni niciodata.

 

Au trecut cativa ani buni.

 

26 iulie. Zi ploioasa ca majoritatea zilelor.

Fusesem obligat sa-mi caut un loc de munca oricat de mic – de Catherine desigur, Oscar nu ar fi facut una ca asta niciodata – asa ca am gasit un ziar si, acceptat fiind, am reinceput sa scriu articole sociale. Si se pare ca cititorii au fost mai entuziasmati decat cei din orasul T.

Oamenii din orasul W pareau foarte deschisi. Asa ca in viata mea monotona, incetul cu incetul au inceput sa apara fel si fel de oameni apropiati ca si gandire de a mea. Am inceput sa am…prieteni.

Din cauza faptului ca Oscar a ales viata familista, impreuna cu Catherine si cei doi copii ai lor, Marius si Vlad, iar eu am ajuns unchiul Mihi, am ales sa nu-i deranjez mai mult decat o faceam deja, asa ca stateam cu Fritz si Leopold in piata de pe strada Sperantei. Aveam multe sa ne spunem unul celuilalt. Amandoi pe la 40 de ani, erau fericiti sa aiba in compania lor pe cineva cu 6-7 ani mai tanar.

In ziua de 26 a lunii iulie, stateam in parc, ascunsi sub balconul unei cladiri si discutam despre efectul vremii asupra omului, cand de-odata.

– Sunt destul de deschisa ilogicitatii tale pentru a gasi logicul din tine.

 

 

8. Siegfried si Kriemhilda

Era Karina. Eram uimit.

– A trecut ceva vreme, asa-i?

– Da…dar cum m-ai gasit?

– Numeste-o coincidenta, sau cum vrei tu, dar m-am mutat pe strada Sperantei, numarul 17, la etajul 2, apartamentul 23. Azi ai trecut pe langa mine, nici nu m-ai vazut.

 

Am fost masca.

Cat dispretuisem numele de strada a sperantei si se pare ca pentru cineva chiar a insemnat ceva.

Ma uitam la ea si vedeam ceva. Simteam furnicaturi in tot corpul si ceea ce pareau a fi fluturi in stomac. Mai-mai sa ma balbai, dar am reusit sa ma abtin sa vorbesc.

Niciodata nu am avut dorinta sa ma uit la ea la cum arata. Dar acuma, purtand o manta de ploaie, am vazut cateva suvite de par drept si brunet, care-i ajungeau pana la umeri, niste ochi negrii si buzele ei care-mi zambeau. Nu stiam ce sa fac. M-am ridicat. Si dupa aceea nu mai stiu ce s-a intamplat.

Parca picasem intro forma stranie de depresie. Venirea ei m-a facut sa-mi aduc aminte de cum eram in trecut. Adevarat, a oferit o pata de culoare vietii mele monotone de pe strada Sperantei a orasului W, dar nu vroiam asta. Mai toata viata mea am vrut sa fiu eu cu mine si din cand in cand cu cineva. Dar acuma a venit ea. Sa o ocolesc nu puteam, doar stateam in acelasi bloc. Sa ma mut, ar fi insemnat sa-l tradez pe Oscar si pe copii lui, pe care imi placea la nebunie sa-i invat variantele usoare a unor teorii de ale mele si de ale tatalui lor. Trebuia sa-mi revin si sa ma decid.

Asa ca am inceput sa o intreb de sanatate, de ocazia mutarii ei in Germania si alte intrebari a caror raspunsuri nu ma interesau deloc.

A fost o relatie interesanta, cea cu Karina, chiar daca nu fizica, dar psihica mi-a facut placere. Dar vedeam pe fata ei si auzeam in vocea ei ca acea relatie inca nu s-a terminat si ca dorea mai multe. Ma placea.

– Autorul Siegfried nu a scapat de Kriemhilda.

Auzind asta, m-am oprit si i-am zambit. Stia ca mi-a placut “cantecul Nibelungilor”. Mi-a placut legatura asta facuta dintre S-ul cu care ma semnez in articole si prima litera a numelui ei cu cei doi, Siegfried si Kriemhilda.

Dar am incercat sa trec cu vederea cele spuse de ea. Am continuat prin a-I spune:

– Ce-ai zice de-o bere?

Si am continuat discutia noastra cu teme centrale neinteresante.

Incercam sa vorbesc cu ea orice numai nu ce vroia ea. Discutia s-a terminat cand ea a spus ca ii este somn. Eu am zis ca mai stau.

– Noapte buna, vorbim maine.

– Noapte buna.

Niciodata nu mi-a placut mai mult de ea decat ceea ce insemna pentru mine: o simpla ascultatoare buna care niciodata nu a avut resursele necesare ca sa ma combata.

Is sigur de asta!

Niciodata nu a fost mai mult. Sa zic sincer, dupa ce m-am mutat, am si uitat de ea. Din cand in cand Catherine imi reamintea de ultima noastra discutie, cea cand a plecat fara sa spuna vreo vorba, doar ca sa ma enerveze.

Nervos fiind ca mi-am adus aminte de tot ce nu vroiam si un pic ametit de la alcool, am dat sa plec catre casa.

Afara era noapte. Era frig si drumul era umed.

Trecand strada vad doua lumini…iar pe partea cealalta a strazii un om purtand o mantie neagra si fumand o tigara.

 

 

9. Memento mori – intre real si ireal – partea a treia

…” trebuie sa fi un pic ireal ca sa fi in afacerea asta”…

 

Sunt prea multe stele in intuneric. Pe unele nu le-am creat eu.

Parca respir greu si simt ceva pe fata. Dar nu-mi simt corpul. Deci, nu-l am. Dar acuma, cum de simt ca am ceva pe fata?

Parca aud ceva.

Aud voci.

– Isi revine! Isi misca ochii!

Ce-i asta?

Dar…am murit

– Chemati doctorul! Grabiti-va va rog!

Ceva e ciudat. Dupa vorbele femeii, ar rezulta ca sunt intrun spital. Iar respiratia mea ingreunata impreuna cu impresia de a avea ceva in jurul nasului si a gurii, indica ca am unul dintre aparatele acelea de respiratie.

Aud pasi repezi venind.

Stai, acuma ma prind. O fi un lucru pe care-l produce integrarea in tot. Poate sunt testat.

 

 

 

 

 

III. Realitatea

(continuarea capitolului al 9-lea)

– Andrei, ma auzi?, intreba femeia.

– Andrei, cum te simti? Ma numesc Grigore si sunt doctorul tau.

– Ce se intampla?

– Andrei, dragul meu…totul va fi bine…

– Ce se intampla?

– Andrei…ai fost in coma…33 de ani.

– Andrei? Cine ii Andrei? Pe mine ma cheama Mihai!

– Tu esti Andrei scumpule.

– Nu sunt Andrei! Si tu cine esti?

Femeia a inceput sa planga fugind si luata in brate de catre un barbat mult mai tanara decat ea. Doctorul ridica spranceana si-si pozitiona ochelarii mai bine. Era uimit de ceea ce se intampla.

– Ma cheama Mihai! MIHAI! Si ce caut la spital? Coma? 33 de ani? Ce data e azi?

– 27 iulie.

– Unde sa fiu 33 de ani in coma? Cand ieri am fost in piata din orasul W, si dupa aceea am fost la o bere cu o cunostiinta! 33 de ani? Ce-i asta? O gluma?

– Doctore, ce are?

– Nu stiu doamna H, nu stiu. Domnule Andrei, daca nu ma credeti, va pot arata fisa dumneavoastra.

– Arata! Deoarece eu nu cred ca am fost in coma 33 de ani!

Doctorul fugi si se intoarse intro clipita cu un dosar de carton foarte gros.

– Poftim!

Barbatul abia iesit din coma se uita atent peste fiecare foaie si citi fiecare cuvant cu atentie, uneori chiar de doua ori.

– Andrei H…accident de masina…noaptea….26 iulie…2000…27 de ani…nu inteleg nimica.

– Ce ai citit acolo, este adevarat…totul…ai fost in coma 33 de ani.

– Am 60 de ani? Imposibil! Am doar 33 de ani!

– Uita-te in oglinda!

– Nu se poate! Am doar 33 de ani! Si nu ma cheama Andrei H! Ma cheama Mihai. Unde-i Oscar? Oscar! Prietene! E cumva o gluma de a ta? Sau poate de-a Catherinei!

– Nu exista niciun Oscar sau Catherina. Nu cunosti pe nimeni! spuse femeia.

– Dar tu cine esti de crezi ca stii totul despre mine?

Femeia iar incepu sa planga, iar printre suspinele ei spuse:

– Sunt…sotia ta!

– Linisteste-te mama, totul va fi bine. Ii este greu sa accepte realitatea. Totusi, 33 de ani de coma sunt multi. Iar ultima amintire pe care o are este de cand era tanar. Isi va reveni.

Barbatul a ramas bulversat. Nu credea. Era speriat.

La un moment dat a venit o asistenta si i-a administrat un sedativ. Barbatul a adormit.

 

Cand s-a trezit si-a adus aminte totul. El era Andrei H si avusese o viata de pomina. 27 de ani fusese un nimeni, sotia lui il facuse fericit. Pana sa fi dat de ea, nu avusese niciun scop in viata. 33 de ani fusese Mihai, care a facut tot ce si-ar fi dorit Andrei sa faca. Chiar daca au fost unele esece in viata lui Mihai, cei 33 de ani au fost cei mai minunati din viata lui Andrei. Nu vroia sa traiasca drept Andrei. Nu vroia asta! Si-a pierdut tineretea. Avea 60 de ani.

S-a ridicat in doua picioare, si-a scos toate acele si firele care erau legate la aparate. Era vlaguit. Nu putea sa stea in picioare. Picase.

S-a uitat la geam. S-a tarat pana la geam cum a putut, incercand sa nu loveasca nimic ce ar putea face zgomot. Ajuns la geam, isi ridica o mana, sa se prinda de pervaz, apoi cealalta. Folosindu-si toate fortele a reusit sa se ridice. Fara nicio ezitare, a deschis geamul. S-a uitat in jos, era la etajul al treilea. A tras o gura mare de aer apoi s-a aplecat inainte.

Simtea aerul si vedea totul din cadere. Era noapte afara si aerul era rece. Plouase. Asa ii place lui vremea asta!

Si dintro data a atins solul. Privirea lui era paralela cu pavajul. Simtise cum i s-au rupt oasele in el si simtea cum oasele craniului i-au penetrat creierul. O balta mare de sange incepea sa-si faca drum peste pavaj. Era sangele lui.

Un om speriat de caderea lui, care fuma o tigara – semana leit cu cel ce era pe partea opusa strazii Sperantei – veni in fuga catre el. Se apleca catre el:

– Sunteti bine?

– De ce…intrebi…daca-s…bine…eu….picat…de la etajul…trei…

– Sa cheme cineva o ambulanta! zbiera omul.

– Nu…te rog…nu…Oscar!…omoara-ma…

– Nu as putea face asa ceva domnule! De unde ati stiut cum ma cheama?

– Te…cunosc…te-am mai…vazut…omoara-ma!

– Domnule, nu! Aveti nevoie de ingrijiri medicale.

– OMOARA-MA!

Omul era bulversat. Se uita intro parte si-n alta. Apoi s-a ridicat si s-a dus langa niste tomberoane. La fel, se uita pe jos, parca cautand ceva. La un moment dat a gasit o teava.

Intors la omul muribund il intreba:

– Mihai…esti sigur ca vrei asta?

– Da…

Atunci omul lua tigara din gura sa si o puse in gura muribundului. Acesta trase cateva fumuri si o scuipa din gura. Isi inchise ochii si spuse in soapta:

– Acuma…

Omul ridica teava si il lovi de cateva ori pe muribund in cap. Acesta muri in cateva clipe.