Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate

Un text din august 2012.

 

I. Introducere

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că anarhiştii consideră că oamenii sunt destul de capabili să se auto-organizeze şi să se conducă singură – deci, promovându-se conceptul de voluntariat, voluntarism, voluntar. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

Continuă lectura

Anunțuri

Proprietatea privată şi imaginarul social

Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.

Continuă lectura