Despre a fi anarhist şi starea anarhică

CRISTIAN D. GRECU

DESPRE A FI ANARHIST ŞI STAREA ANARHICĂ

 

Mă întreb uneori de ce e bine/ar trebui să fi anarhist. Ahh, da, ce n-aş da să arunc cu nişte molotoave în magazinele ce aparţin de marile coproraţii multi-naţionale. Da, logic, e visul meu. Să distrug, să ard, să aduc dezordinea în societate, să violez femei nevinovate şi să ucid preoţii cu suflet mare. Da, de când trăiesc asta-mi doresc, că, dee, poporul mă vede drept un descreierat, drept un sociopat, o persoană care n-are ce căuta în sistemul ăsta, în societatea asta bună şi truditoare, eu, persoana care promovez astfel de acte barbarice şi violente. Pentru că aşa mă văd oamenii. Pentru că, chiar dacă înainte să spun ca sunt un anarhist domnului M, acesta mă vedea ca pe un om bun, un om deştept, cu nu ştiu ce părinţi şi posibilităţi de viitor. Mă vedea drept un om cu suflet, căruia îi place să ajute oamenii, puţin rebel, deoarece şi eu, precum acesta, mi-am da seama că ceva e putred, şi aş vrea să schimb lumea în bine.

Dar în momentul în care îi spun că sunt un anarhist, acestuia îi răsar în minte toate tipologiile, stereotipiile, începe să aibă idei preconcepute faţă de mine, să mă bage într-o grupă de oameni care, cică, vor doar să distrugă. Şi i se activează gena de salvator, un semi-complex mesianic, ajunge să fie o persoană care va încerca să ma readucă pe calea cea buna, dar eu nu vreau asta, nu, nu vreau asta, eu consider că drumul pe care mă aflu eu e cel bun. Domnul M va insista, va încerca să mă contrazică, să mă facă să-i accept viziunea asupra lumii, doar pentru că el vede în mine o persoana bună. Avea speranţe mari pentru mine, îmi zice el, dar calea pe care am abordat-o e calea cea proastă. I se face milă de mine. Milă? Am eu faţă de persoană care are nevoie de milă? Nici nu ştii ce e ăla anarhism, accepţi ce ţi s-a spus şi nu ai avut niciun interes de a te documenta asupra faptului, şi acuma ţie ţi s-a făcut milă de mine, pentru că vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru într-un alt mod decât cel pe care-l aude în fiecare zi. Pentru că-s tânăr şi că mai am o speranţă să nu ajung a fi doar un vagabond, un sociopat, un „haosist”, un om fără viitor.

Iar pentru toţi cei cărora li se face milă de oameni ca mine, vă dedic următoarele alineate. Pentru că cei care reacţionează violent la auzul cuvântului „anarhist” nu merită. Şi-au ales deja calea: calea de a te închide în cochilia ta şi a te opri din a descoperi, cerceta, de la a te documenta.

Nu vă voi vorbi despre ideologie, despre politică, despre economie, ci despre păsări, dealuri, munţi, râuri, pisici şi câini, despre sălbăticie şi libertatea individuală (pentru că cea colectivă este imposibilă – nu poţi „crea” o libertate generală care să fie bună pentru 7 miliarde de oameni; fiecare-şi alege singur libertatea).

Nu vă voi povesti despre oameni bravi sau laşi, despre trecut sau prezent, ci despre o stare, o stare pe care o poţi atinge cu mâna fără să ştii „politica” anarhistă. Este vorba de starea anarhică. Cea mai frumoasă stare în care ar putea trăi un om.

Nu voi cita, parafraza, aminti ce o scris nu ştiu care, ci vă voi povesti cum văd eu totul, cum am digerat eu toată treaba şi cum sunt eu capabil să o înţeleg. Iar povestea începe astfel…

Mă aflu pe un deal. Nu ştiu care deal, dar este un deal minunat. Sunt în vârful acestui deal, vântul bate încetişor, şi e cel mai înalt deal din toată zona. Mă simt cel mai sus, cel mai puternic, Dumnezeu, Isis, Mithra, Zeus, Jupiter, mă simt liber şi atot-puternic. Mă întreb uneori de ce omul se simte cel mai liber în momentul în care se află în sălbăticie. Sau pe un deal sau munte foarte înalt şi vede totul, sub el, la 360 de grade. Poate din cauză că în acel moment se simte sigur pe sine că el sau ea chiar vede totul. Nimica nu-i este ascuns, cel puţin deasupra pământului. Şi mai bine se simte dacă acţionează vre-o forţă a naturii. Se simte puternic, se simte sălbatic, plin de viaţă şi energie, se simte liber, iar nimica nu-i este limitat. Ar putea face orice.

Aşa mă simt eu pe dealul acesta. Uitându-mă în jos văd aşezări umane, case cu hornuri din care iese fum. Şi-mi spun că acei oameni nu simt acelaşi lucru precum simt eu. Ei sunt limitaţi la patru pereţi, patru garduri, patru străzi, salar, pensie, muncă, viaţa cea de toate zilele. Pe mine doar infinitul mă poate opri. Sau, mai precis, faptul că nu pot zbura.

Ce simt eu este o stare anarhică. Nu există niciun sistem creat de om care să mă limiteze. Nu există guvern, Stat, poliţie, loc de muncă, sistem educaţional, penitenciare, poate nici semnal la telefon! Şi cred ca şi voi vă simţiţi şi mai bine când ştiţi că nu aveţi semnal la telefon. În acel moment tot ceea ce te leagă de civilizaţia în care trăim sunt amintirile de ieri, alaltăieri, tot ceea ce ştim şi hainele de pe noi.

În momentul în care mă simt precum am prezentat mai sus, sunt euforic. Îmi bine să nu fac nimica din ceea ce fac zilnic acasă, pe stradă sau mai ştiu eu unde. Îmi vine să fac acele lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Să experimentez. Să-mi „testez” corpul, să văd dacă sunt în stare să mai exist într-o astfel de situaţie, o situaţie care depinde în totalitate, numai şi numai de aşa numita „mamă natură”. Pentru că ea e şefa acuma. Ei trebuie să ma închin. Iar ea este bună atâta vreme cât şi eu îi sunt fidel. Tot ce-mi cere este să am grija de ea şi de tot ceea ce a creat. Mama natură nu este un om, nu este un sistem de guvernare creat de om, ea pur şi simplu există, aşa, în complexitatea si minunăţia ei.

Aşa că mă joc. Mă rostogolesc pe deal în jos, fug în sus şi-n jos, zbier cât mă ţin plămânii, ahh, draci, aş fugi şi-n pielea goală, dar mi-e frică să nu-mi rănesc organul reproductiv. Da, mă comport ca un primitiv. Uit tot ce am învăţat la şcoală, tot ceea ce înseamnă să „ai un viitor” în societate. Pentru că acel viitor nu e un viitor bun. Nu vreau să fiu sclav, vreau să fiu liber, să simt că trăiesc. Vreau să trăiesc în starea asta anarhică până când moartea mă va opri.

Nu aţi înţeles ce e starea anarhică? Cum de? E chiar foarte simplu.

Precum ziceam, nu are nimica de a face cu ideologia, politica, economia, ş.a.m.d., ci de sălbăticie. Noi vorbim despre o stare aici! Trebuie să o luaţi ca atare. Şi în momentul în care această stare anarhică, creată de natura însăşi, se sedimentează în „sufletele” noastre, atunci o să înţelegeţi ce înseamnă să fi anarhist.

Nu trebuie să-l ştii pe Bakunin sau Kropotkin sau alţii pe derost. Ei ne oferă anarhismul urban, cel pe care trebuie să-l ştim pentru a putea exista şi încerca să-l punem în practică în oraş, în societatea industrializată şi urbanizată. În momentul acela, da, eşti un anarhist, dar nu ai baza necesară să simţi ceea ce citeşti. Pentru că pentru a fi cu adevărat unul, trebuie să simţi starea, să o accepţi ca fiind parte din tine şi după aceea nimica nu-ţi mai poate sta în cale. Fie că eşti în libertate sau în puşcărie, tu vei simţi mirosul ierbii umede in nări, vei simţi vântul de seară şi te va lua cu tremurici pe coloană, vei simţi acest lucru până-n cea mai mică celulă care te face pe tine să fi tu. Pentră ca ideologia poate să plece, poate fi uitată, starea nu. Niciodată. Ea va deveni o componentă fundamentală pentru tot ceea ce vei face în viitor. Pentru că un anarhist nu distruge ci o apără pe mama natură.

Iar tot ceea ce vei face, vei face în concordanţă cu respectul pe care-l acorzi mamei naturi. Pentru că dacă pe ea o respecţi, respecţi tot ceea ce-i este copil. Vei respecta omul, animalul, planta, dealul, muntele, aerul, râul, marea, fiecare piatră sau grăunte de nisip. Pentru că tu depinzi de mama natură. Iar dacă-i faci rău, îţi vei pierde posibilitatea de a te mai simţi şi fi liber. Pentru că nu vei mai fi. Pentru că civilizaţia a furat totul, lăsând doar câteva „bălţi” unde te mai poţi simţi ca atare.

Acuma înţelegeţi? Vă mai este milă de mine şi de cei ca mine? Mai degrabă ar trebui să-mi fie mie milă de voi, pentru că nu simţiţi ceea ce simt eu. Eu simt şi nu pot să uit ceea ce simt. Nu pot să uit niciodată ploile reci de vară, scăldatul în răuri si lacuri de munte. Nu pot uita cât de bine mă simt când stau într-un copac sau pe-un deal, singur sau cu cineva care-mi este apropiat şi drag. Şi, cel mai important, nu pot să uit faptul că atunci când nu sunt în oraş sau în orice loc locuit şi construit de către om, sunt calm. Nu am grija zilei de mâine. Şi mă simt bine. Şi simt că trăiesc cu adevărat.

Mă bucur ca ne-am înţeles. Data viitoare când cineva va încerca să mă readucă pe „calea” cea bună, prima oară să petreacă câteva zile în sălbăticie, cu cât mai puţine „unelte” de-ale civilizaţiei la sine şi după aceea putem să stăm la poveşti.

Iar acea persoană va observa că avem ceva în comun: faptul că trebuie să luptăm şi să apărăm sălbăticia. Pentru că ăsta e drumul cel bun. Nu alternativele oferite de către sistem.

Anunțuri

2 păreri la “Despre a fi anarhist şi starea anarhică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s