Am o grămadă de idei în cap, minut de minut.
O grămadă de idei pe care aş vrea să le pun pe o foaie – sau, mă rog, prin prisma tastaturii, pe un ecran alb (care ulterior să fie umplut de litere negre care formează cuvinte, propoziţii, fraze, paragrafe, în sine, un text). Dar de fiecare dată când ajung în situaţia de a putea face asta, ideile dispar.
Tot timpul când merg pe stradă din punctul A în punctul B, am idei. Le gândesc, le disec, ba chiar mă transform într-un bipolar – dar la nivel psihologic – doar ca să pot avea o discuţie constructivă cu mine însumi. Uneori vorbesc singur, în surdină. Căci ştiu că nu am dreptate întotdeauna, aşa că trebuie să-l includ în monolog pe celălalt Eu. Care pune fel şi fel de întrebări, unele de tipul celor puse de oamenii simplii, alteori precum cele ale unor aşa-numiţi intelectuali. Şi, după câteva minute îmi spun „da, am dreptate”. Îmi dau seama că greşesc.
Şi tot aşa, se formează idei. Idei complexe. Teorii personale. Iar apoi, aflat în faţa unui calculator, acestea au dispărut. Asta duce la un complex. Şi la o scurtă frustrare.
„Ştiu sigur că mă gândeam la ceva”, îmi zic. „Mă gândeam la…la ce dracu mă gândeam?”
Nu ştiu.
Şi asta păţesc zilnic. În loc să am texte peste texte care să prezinte un punct de vedere al unui om care se consideră a fi anarhist, care încearcă să prezinte câteva opinii nu neapărat personale (căci unele sunt acceptate de mai multă lume), am doar texte precum acesta, în care mă voi plânge că nu pot duce procesul până la bun sfârşit.
Primul pas: realitatea (oricare ar fi ea, dar, cel puţin în momentul ăsta, vorbesc de realitatea pe care o percep eu, în care trăiesc, folosindu-mă de uneltele, paradigmele, conceptele care până acuma m-au ajutat).
Pasul doi: fel şi fel de fapte, acţiuni, situaţii, contexte, şi dracu mai ştie ce, îmi penetrează creierul.
Pasul trei: stau zile în şir fără să-mi dau seama că am văzut unele lucruri, cele din pasul doi.
Pasul patru: apare o licărire slabă de idee. Îmi dau seama că sunt în tunel, şi trebuie să găsesc ieşirea. Ieşirea asta nu e întotdeauna către lumină. Aia ar fi o epifanie, un moment mesianic, ar fi o situaţie în care aş considera că am un ceva precum un adevăr suprem. Ceea ce nu există. Nu există adevăruri supreme. Doar adevăruri momentane, fragmentate, relative. Unii vor spune că da, am dreptate, alţii că nu am luat în calcul întreaga sferă a situaţiei şi, desigur, cei care vor zice că greşesc. Şi, poate peste ceva vreme, ceea ce era adevărat acuma, va fi doar un fals, un fapt deja epuizat, trecut, istoric. Ceea ce ar dovedi doar că situaţia evoluează .
Pasul cinci: merg pe stradă, fac duş, mănânc, sunt pe dealuri, în autobus, în tren, la un protest, în cafenea, la o petrecere, la o şedinţă, un workshop. Şi mă gândesc. Aşa. Aşa. Aşa. Poate aşa. Dar nici într-un caz aşa. Dracu, cum se numea treaba aia? Aşa. Acuma? Hmm…cred că ar trebui să văd treaba prin prisma chestiei ăsteia, apoi să văd dacă merge presărate idei precum astea.
…………………………………………………………………………………………………..
Şi apoi, ajung la câteva concluzii. Un moment „evrika!” care foarte foarte rar duce la al şaselea pas. Acela de a schiţa undeva, pe o foaie (dar nu pot scrie aşa de repede precum gândesc), sau pe calculator ceea ce am tot gândit. Ca ulterior, într-o altă dată, să nu mai plec de la 0 cu aceleaşi idei. Ca să ajung cândva la 3-4 pagini de ceva concret.
Pasul şase nu mai apare.
Şi mă sperie. Mă enervează, mă sictireşte, mă face să mă simt prost (nu că nu aş fi).
Nu ştiu.
Cu siguranţă lecitina nu mă ajută cu nimica. Am luat. Nu m-am simţit cu nimica mai deştept, mai sprinten, mai agil, mai ceva.
[…]
Pentru un om care s-a obişnuit să scrie ca să elimine frustrările cauzate de idei, e problematică situaţia când nu poţi să scri. Te umpli de idei, în loc să te lepezi de ele şi să rămâi doar cu concluziile. Fără schematici, fără conceptele ajutătoare, doar cu concluziile, care să te ajute ulterior în alte aventuri psiho-dramatice.
Omul contemporan nu mai poate funcţiona aşa, precum o bancă de idei.
În loc să dorească să cunoască întreg procesul, cauzalităţile, modurile prin care s-a raţionalizat realitatea, ideile care au survenit ulterior, omul vrea să ştie doar concluziile.
Poate din cauza asta nu mai există aşa de multă voinţă de a face ceva spre a schimba lumea care îl sau o înconjoară. Nu te mai umpli cu fel şi fel de idei frumoase şi urâte, care să creeze contextul unei concretizări. Concretizarea unor vise reale. Visele tale ca şi individ, care ulterior, la bere, pe stradă, la concerte, la magazin, în urma discuţiilor cu alţi oameni, să-ţi dai seama că şi alţii au aceleaşi vise ca şi tine. Iar când ideile nu stau mult timp în cap, în minte, totul e mult prea (pseudo)logic, şi nu apare sentimentul care poate crea afinitatea cu ceilalţi din jur. Îţi zici doar „ehe, un altul care e pe acelaşi film cu mine”. Şi gata. În continuare vei rămâne singur în ceea ce gândeşti.
Faptul că tot ce gândeşti scoţi din cap şi pui undeva, ca fiind un ceva de sine stătător, autonom, crează individualitatea. Pentru cei ce fac asta, a scrie înseamnă recrearea sinelui prin prisma exteriorităţii. Tu devi un dublu existent. Eşti tu, cel real, cel născut de mama ta, şi Celălalt, cel creat de tine, extern ţie, care poate exista şi fără tine – şi, de multe ori, aflat chiar în antagonism cu sinele creator.
O dată exteriorizate ideile, înainte de a fi cu adevărat simţite, înainte ca procesul început în mintea ta să fie finalizat, acestea îţi caută singure partea ilogică, cea emoţională. Iar acea parte este cea pe care o vom acorda fiecare dintre noi în momentul în care citim ce a scris altcineva. Astfel încât Celălalt se mulează după caracteristicile psiho-somatice ale fiecărui om real.
Sinele devine doar un soi robot. Preia informaţii din realitatea pe care o consideră ca fiind cea reală, le procesează şi, în urma unui proces, apare produsul brut sau finit. Sinele doar produce informaţie care devine folositoare doar când ajunge în mintea unui Altul.
Într-un fel e bine, asta dovedeşte legăturile sociale, faptul că noi evoluăm ideologic, ideomatic, mă rog, din punct de vedere a ideilor şi concepţiilor personale prin prisma Celuilalt. Şi, pentru ca ideile acelea din exterior să fie funcţionale, trebuie să mai retuşăm pe ici pe colo şi să-i conferim o aură de ilogic. Aşa încât să le putem socializa, interioriza şi a le face parte din noi.
Dar, de asemenea, nu este bine. Căci asta dovedeşte fragilitatea consumului de informaţie. Faptul că ne creăm mai tot timpul prin prisma Celuilalt extern de noi, şi că nu mai suntem chiar aşa de capabili să trecem prin tot procesul ăsta, singuri. Toţi cei şase paşi. Că ne alimentăm cu ideile altora, fără a ştii niciodată care sunt adevăratele scopuri ale Celuilalt. E vorba de partea etică a situaţiei – şi nu e de mirare că aşa de mulţi oameni cred în „valori personale” şi rar în principii care să fie benefice tuturora. Ce este consumat este socializat ca fiind al sinelui şi nicidecum al tuturora, parte din imaginarul social. Căci dacă citim ceva ce a scris cineva din societatea în care trăim, un spaţiu social în care mare parte din realităţi, din simţiri, acţiuni, reacţiuni, cauze, efecte, sunt simţite de majoritatea dintre noi. Şi ar trebui să fim conştienţi de asta.
Dovedeşte şi lipsa de timp pe care o avem fiecare dintre noi. Cei care scriu au rolul de a hrăni minţile celor care nu au timp din cauza sărăciei, a imposibilităţii de a avea acces la informaţii, a şcolii, din cauza locului de muncă, a vieţii grele de zi cu zi. Şi ei la rândul lor ajung să nu mai aibe timp. Trebuie să hrănească aşa de multe minţi înfometate că însine ei devin înfometaţi de realitate.
Totul e pentru noi, şi nicidecum şi pentru ceilalţi.
Individualismul ăsta. Distruge natura socială a omului. Îl fragmentează. Îl face să uite de faptul că trăieşte şi cu alţii. Alţii care sunt precum el sau ea.
[…]
Da, cred că m-am mai liniştit. Mai bine frustrat decât un producător constant de informaţie externă mie.
A produce constant face parte din latura stupidă a sistemului economic actual – alcapitalismului. Că totul poate fi comodificat, comercializat (şi nu vorbim neapărat de câştiguri în bani, ci de capital social, de cine devenim în ierarhiile sociale, culturale prin prisma a ceea ce producem constant). Şi că aşa e normal.
Nu mai sunt chiar aşa de supărat că nu-mi pot exterioriza gândurile. Le voi lăsa acolo să stea. Să se înmulţească. Dacă e până acolo, dă-le dracu. Le şade bine aşa.
Căci, dacă mă gândesc bine, exact acele lucruri care nu mai ies pe degete afară, exact acele lucruri sunt cele care mă fac să continui în unele situaţii, să vreau să fac unele lucruri, să vreau să schimb altele. Mă rog, utopie.
Visele sunt utopia. Iar foarte mulţi dintre noi am uitat să ne mai creăm propriile utopii.
Visele sunt pasul şase.
Să înceapă era viselor.
Motorul existenţei personale şi sociale, care doar prin noi înşine, colectiv, poate deveni realitate.
Greculiniarism 