La ghişeu (proză scurtă şi politică)

Un tânăr domn la un ghişeu al Statului în care-şi ducea viaţa fără să fi fost întrebat dacă vrea asta. Aştepta la rând.

[…]

A ajuns la ghişeu. Doamna din spatele sticlei anti-glonţ, sictirită cum era, îl întreabă:

– Nume?

– Ion Ixulescu.

– Vârsta?

– 30 de ani de la neînsemnata mea naştere.

– Ocupaţia?

– Şomer.

– Motivul venirii aici?

– Am venit aici ca să mă pensionez.

– Cum să vă pensionaţi când dumneavoastră nu lucraţi?

– Cum să nu lucrez? Din simplul fapt că m-am născut fără voia mea în acest Stat…sunt din start un angajat!

– Angajat la ce, mă rog?

– La viaţa de zi cu zi. La monotonia vieţii de zi cu zi, mai precis. Şi la îndoctrinare, la exploatare…

– Hai, lăsaţi-mă cu prostiile astea. Unde aţi lucrat înainte de a fi şomer?

– În fabrcă.

– Ce fabrică, domnule? Nu mai există fabrici de ani de zile. Ştiţi la fel de bine ca şi mine că Statul le-a vândut pe toate corporaţiilor, care mai apoi le-au închis…

– Ştiu doamnă, dar eu nu mă refeream la acel tip de fabrică.

– Atunci la care?

– La Facultate, bineînţeles.

– Dumneavoastră aveţi chef de glume? Vă rog să fiţi serios, dacă nu, voi fi obligată să chem Securitatea.

– Dar sunt serios, doamnă. Facultatea, ca şi oricare dintre instituţiile de învăţământ, funcţionează ca şi o fabrică.

– Cum adică? [întrebă un tânăr care aştepta şi el la rând]

– Păi, de mici suntem înregimentaţi în clase şi promoţii, având aceleaşi vârste…

– Bine, adevărat. Şi?

– …iar acest fapt se bazează pe o falsitate conform căreia dacă avem aceeaşi vârstă suntem la fel de capabili. Urmează o perioadă îndelungată în care ni se toarnă în cap cu forţa şi într-un mod autoritar fel şi fel de informaţii fără rost. Ei spun că aceste informaţii ne fac să fim oameni. Dar eu zic că ne fac roboţi. Calitatea informaţiilor lasă de dorit, iar noi suntem învăţaţi să luăm totul de-a gata. Gândirea critică este pedepsită şi ilegală. Iar cei ce se dovedesc a nu fi capabili, vor fi consideraţi rebuturi, fiinţe de aruncat, fără rost sau viitor, oameni care nu vor ieşi de pe linia de producţie direct pe piaţă.

– Piaţă? Care piaţă?

– Mă refer la piaţa muncii. Acolo unde ceea ce a fost produs la o instituţie de învăţământ a Statului va fi pus să producă pentru Capital.

– Dar ceea ce spuneţi dumneavoastră este o inepţie [sări femeia de la ghişeu]. Noi lucrăm pentru noi, iar şcoala ne învaţă să fim deştepţi şi să câştigăm mai mulţi bani!

– Corect, dar în mare măsură, greşit. Şcoala ne educă ne învaţă să fim cât mai productivi pentru un şef. Dumneavoastră primiţi exact atâţia bani cât produceţi?

– Nu, desigur că nu. Eu primesc un salar bun, iar restul se duc mai departe, la şefi şi la Stat. Şi ei trebuie să trăiască, nu?

– Ba bine că nu! Ei trăiesc de pe spinarea celor ca mine sau ca dumneavoastră, oameni care lucrează 8 sau 10 sau 12 ore şi primesc doar o fracţiune din cât produc. Câţi oameni sunteţi subordonaţi aceluiaşi şef?

– Suntem 21 de oameni care lucrăm la această Instituţie.

– Sunteţi 21 de spinări care lucrează în fiecare zi, într-un mediu monoton şi plictisitor, iar tot câştigul îl are şeful dumneavoastră care nu face nimica. Iar dumneavoastră o duceţi bine, căci lucraţi la Stat. Căci ceea ce produceţi merge şi la Stat, iar banii sunt redirecţionaţi la Fabricile de educat, mă rog, îndoctrinat copii, apoi la Poliţie, Armată, Serviciile Secrete, acele Instituţii care au grijă ca noi să nu păşim greşit, şi o fracţiune în sănătate. Gândiţi-vă cum o duc majoritatea, cei ce lucrează la corporaţii…şi desigur, să nu uităm faptul că cu toţii plătim taxe şi impozite, chiar dacă nu avem nici un venit. Este obligatoriu să le plătim, căci altfel intră în acţiune Poliţia. Ce facem noi e că suntem exploataţi şi banii care ar trebui să meargă la Stat, care să-i folosească în folosul nostru, sunt folosiţi împotriva noastră!

– Dar atunci care mai e treaba şi cu salaru’, cu ce câştigă un om? [întreabă tânărul] De ce ne mai dau bani dacă oricum tot la Ei ajung în buzunar?

– Banii pe care o persoană care munceşte îi primeşte reprezintă minimumul de care are nevoie ca să trăiască şi să-şi refacă forţele pentru o nouă zi de muncă. E mult mai uşor să dai ceva artificial precum bani, care au o valoare simbolică, unui om, decât să-i dai ceea ce are nevoie. Căci fiecare om are alte preferinţe de mâncare, de băuturi, de paturi, de televizoare. E mai uşor să dai doar un lucru, bani, ca omul să-şi refacă singur forţele pentru muncă. E şi mai ieftin şi nu ocupă mult timp. Şi, desigur, e în câştigul şefilor, căci tot de la ei îţi cumperi hrana, casa, maşina, şi de tot ce crezi că ai nevoie.

– Cum adică „tot  ce crezi că ai nevoie”?

– Sunt false nevoi. Sunt multe lucruri de care noi chiar nu avem nevoie, dar, cum cineva deja le produce, acele mărfuri trebuiesc vândute, nu? Aşa că Capitalul se foloseşte de marketing şi de alte forme de genul ca să ne spună el nouă, să ne inducă faptul că nouă ne trebuie ultimul model de telefon, vacanţa aceea pe nu-ştiu-care insulă şi aşa mai departe.

– Şi ce este de făcut atunci, tinere domn? [întrebă femeia de la ghişeu]

– Nu ştiu ce este de făcut în cazul dumneavoastră, dragă doamnă, dar eu ştiu sigur că vreau să mă pensionez total. De când m-am născut am lucrat la Grădiniţă, la Şcoala Generală, la Gimnaziu, la Liceu, la Facultate, unde iniţial eram Licenţiat, apoi am fost ridicat în grad la Masterand şi mai apoi la Doctorand. Ştiţi, am obosit. E momentul pentru o pauză totală. Am şi eu o viaţă de care să am grijă. Uitaţi, am toate actele aici, vă rog eu, daţi-mi actele de pensionar.

Femeia de la ghişeu se uită fix la tânărul domn. Îi ia actele, se uită peste ele, scoate câteva foi pe care le completează apoi le semnează şi le înmână tânărului.

– Mulţumesc frumos. Vă urez o zi şi o viaţă bună.

După ce a plecat, s-a lăsat liniştea în încăpere. Toată lumea se uita mirată la toată lumea.

– Eu cred că acel tânăr domn era mai precis un tânăr anarhist. [spuse cineva]

– Da. Sunt din ce în ce mai mulţi şi am o impresie că cam ştiu de ce. [spuse tânărul care aştepta la rând]

Hencida, Ungaria

6 august 2013

Centrul de Cultură anarhistă