La ghişeu (proză scurtă şi politică)

Un tânăr domn la un ghişeu al Statului în care-şi ducea viaţa fără să fi fost întrebat dacă vrea asta. Aştepta la rând.

[…]

A ajuns la ghişeu. Doamna din spatele sticlei anti-glonţ, sictirită cum era, îl întreabă:

– Nume?

– Ion Ixulescu.

– Vârsta?

– 30 de ani de la neînsemnata mea naştere.

– Ocupaţia?

– Şomer.

– Motivul venirii aici?

– Am venit aici ca să mă pensionez.

– Cum să vă pensionaţi când dumneavoastră nu lucraţi?

– Cum să nu lucrez? Din simplul fapt că m-am născut fără voia mea în acest Stat…sunt din start un angajat!

– Angajat la ce, mă rog?

– La viaţa de zi cu zi. La monotonia vieţii de zi cu zi, mai precis. Şi la îndoctrinare, la exploatare…

– Hai, lăsaţi-mă cu prostiile astea. Unde aţi lucrat înainte de a fi şomer?

– În fabrcă.

Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate

Un text din august 2012.

 

I. Introducere

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că anarhiştii consideră că oamenii sunt destul de capabili să se auto-organizeze şi să se conducă singură – deci, promovându-se conceptul de voluntariat, voluntarism, voluntar. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

Pe trenul IR12766. Proto-solidarizare şi socializare necondiţionată.

Tocmai ce a oprit trenul în staţia de la Şibot. Stau pe un coridor în al treilea vagon (din patru) al trenului inter-regio de la Timişoara Nord la Iaşi, sau unde. Nu mai sunt locuri absolutamente deloc, toate fiind ocupate. Pe biletul meu scrie „fără loc rezervat”, trebuind, deci, să fiu un nomad. Aşa că mi-am găsit un loc pe hol, lângă un compartiment unde un nenea mănâncă fasole cu cărnaţi, aşa, ca şi-n clasa a 2a. O muscă-mi băzăie prin faţă – e foarte cald aici, holul e plin. Naşul se scarpină în nas. Şi cred că m-a izbit o idee. Nu, o iluminare! Cred că mi-am dat seama ce face statul român!

[Staţi aşa că trebuie să treacă naşul să controleze biletele. Revin.]

Da, deci cred că ştiu ce face statul român!

De exemplu, s-au anulat majoritatea trenurilor directe sau cu schimbare în Aiud, Teiuş sau alt oraş, către Cluj. Motivaţia lor e că se lucrează la tronsonul ăsta de cale ferată, mai ales în regiunea oraşului Alba Iulia, aşa că ce altceva să faci decât să anulezi trenuri, ca să fluidizezi traficul, nu? Aparent, şi trenurile de la Petroşani la Cluj s-au anulat de câteva luni bune.

În paralel, se privatizează peste măsură. Se vând fel şi fel de uzine, fabrici, întreprinderi, teritorii naturale pentru a fi exploatate de corporaţiile internaţionale (Roşia Montană, gazele de şist, etc). Se face asta, dar toată lumea blamează capitalismul şi incapacitatea statului român! Aleluia, dar greşiţi în ultimul hal! (mama ta de muscă imbecilă, dă-te jos de pe mine!)

Proprietatea privată şi imaginarul social

Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.

Terra Românica, ţara mea de aur şi-a sa poveste

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o ţară minunată, cu plaiuri, cu oiţe, cu fraieri şi mârţoage plictisite, o ţară ca din poveşti scoasă, Terra Românica, ţara mea de aur. Iar în Terra Românica trăiau tot felu’ de omenaşi, cinstiţi sau nu, care-şi duceau traiu’ de pe-o zi pe alta cum puteau mai bine, muncind la alb sau la negru. Pentru că alte căi nu au, totul este fie alb, fie negru. Sau aşa crezut-au ei…

Într-o iarnă, început de nou an, un an pe care Sfinţii Părinţi, conducătorii neamului ales de Dumnezeu ca oamenii pe care Acesta va testa democraţia, au zis că va fi un an bun, plin cu succese meritate, bani, voie bună, şi că scăpat-a-vor de balaurul Crizeconomica, care pân’ şi de la căpcăuni furase palatele lor cu turnuri de aur şi prinţese ţinute ostatice, aşa de rău era.

Dar nu fu’ să fie aşa. Terra românicii, murind de frig şi foame, supăraţi foc pe necredinţa şi ateismul Sfinţilor Părinţi, ieşiră toţi din casele lor, cu furci şi torţe şi bâte şi câini, cerând capul Sfântului Părinte Bocţoc şi al Măritului Sfânt Părinte, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur.

Dar cine erau aceşti doi Sfinţi Părinţi? Micuţul şi miopul Bocţoc era un om al Dreptului, şi nu al Stângului. Gârbovit de atâta muncă şi atâta lins al Sfântului Pocal al Dosului, din colorata capelă, căci ăsta-i era destinul sfânt, el ducea toate muncile lui Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur la un bun sfârşit. Prin el ieşeau cuvintele Măritului Sfânt Părinte. Iar Măritul Sfânt Părinte, pupat fie el pe capu-i ca o stea, şi-a câştigat renumele luptând vitejeşte cu şarpele mărilor până la ultimul vas, căci el era comandant de plai marin. Iar după şapte zile şi şapte nopţi, după ce-i pierise întreaga flotă, obosit şi ud, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl înfrânse pe şarpe, croindu-şi drum în pântecele acestuia şi tăind, firicel cu firicel inima acestuia. Iar terra românicii erau fericiţi că au scăpat de monstrul marin şi puteau în sfârşit să pescuiască în apele line ale Mării Eterne, chiar dacă rămăseseră fără apărare.

Şi în acea zi ieşiră toţi afară din casele lor, căci Sfinţii Părinţi îl alungaseră pe tălmaciul Ar Rafat de la curtea regală, om bun care a venit tocmai din celălalt capăt al lumei pentru a salva poporul de boalele sale. Şi au ieşit, şi şi-au spus toate cele necurate de pe suflet. Căci asta fu’ ultima picătură care umplu’ paharul poporului, după atâtea fatidice decizii ale Sfinţilor Părinţi. Le-au luat vacile şi boii, cartea de pe masă, merele din copac, cartofii din pământ, copii din pântece, până şi sămânţa vieţii. Şi-au zbierat zile şi săptămâni, chiar dacă erau bătuţi de către gărzile regale, chiar dacă erau înecaţi de fumul căpiţelor de fân arzânde, chiar dacă erau arătaţi cu degetul şi făcuţi atei. Şi-au zbierat zile şi săptămâni să plece şi să fuge, iar micul Bocţoc, a cărui cap doreau, a plecat capu-i rotund la un moment dat. Şi-a spus că nu mai poate, că nu mai poate dormi, mânca, era îngrozit de imaginea feţelor văzute pe stradă: oamenii fără dinţi, zbierând, scuipând, transpiraţi şi vineţi la faţă, oameni fără suflet şi scrupule, iar el nu mai putea dormi, căci visa urât. Aşa că s-a retras într-o colibă undeva la marginea Marii Păduri, iar după câteva zile a putut dormi. Iar în locu-i venit-a un Gure din Anu, de pe un tărâm mioritic, unde se spune că oamenii ar trăi şi ar bea bere cot la cot cu elfii şi zânele şi toate minunăţiile lumei pământeşti. Iar acest un Gure din Anu a grăit „’face-voiu’ io fain şi bine şi poporu’i nu va mai suferit-a. Aşa grăit-a un Gure din Anu, omu’ bun, legat-a strâns de alti popoare, preten cu elfii şi ciungii din Pădurile cu Copaci Înalţi”. Iar oamenii au crezut că fi-va bine din acel moment.

Iar cu el veniră oameni inteligenţi de pretudinteni, căci vechiul Sfat Bătrânesc nu mai era privit cu ochi buni. Iar oamenii şi-au pus încrederea în un Gure din Anu şi-al său nou Sfat Bătrânesc.

Dar nu fu’ să fie aşa. Căci imediat după un Gure din Anu anunţă că dorit-a el să facă schimbări mari, iar acele schimbări nu conveneau poporului. Aşa că au ieşit, zicând că şi acesta, acest om este ateu şi că va fi bătut, într-o bună zi, de către bunul Dumnezeu. Şi chiar aşa fu’. Căci la numai câteva rotaţii ale Soarelui şi Lunii, Marele Sfânt Părinte Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl huiduii şi-l vociferă aspru ca pe-un copil în Marea Sală a Vociferării Sinistre şi-l alungă şi pe acesta. Iar un Gure din Anu a zis că se va întoarce într-o bună zi.

Tragedie şi statistică: omul vs. natură

CRISTIAN D. GRECU

TRAGEDIE ŞI STATISTICĂ: OMUL VS. NATURĂ

Observ o mare problemă etică în rândul activiştilor (şi nu numai), aceasta învârtindu-se în jurul ideei de moarte a cuiva sau ceva. În viziunea lor, moartea unor oameni nevinovaţi în cadrul unor protese sau acţiuni directe este o tragedie, dat fiind faptul că acea persoană nu avea nimica de a face cu respectiva acţiune. Sau, dacă moare un poliţist, la fel, este o tragedie, pentru că acea persoană avea o familie, chiar dacă fusese îndoctrinat până la capăt de către sistem să fie un soldat, o persoană care să apere opresorul. Dar moartea a câteva sute sau mii de animale (care au şi ele familii, sau mor o dată cu ea), sau tăierea unor păduri este doar o statistică…anual mor X animale şi se taie N hectare de pădure. Iar acest fapt mi se pare o absurditate, un fapt neînţeles, şi, mai mult decât atât, un fel de rasism, sau, mai bine zis, o „naturofobie”. O ignoranţă înrădăcinată în mintea omului. O posibilă frică a omului de a accepta faptul că face parte din natură şi nu din sistem şi oraş.

Dar, din punctul meu de vedere, suntem nevinovaţi în faţa sistemului, dar vinovaţi în faţa naturii.

În ideea în care fiecare om care nu se află într-o poziţie de conducere în societatea capitalistă, este o victimă, cu toţii suntem nevinovaţi. Cu toţii plătim scump pentru existenţa noastră zilnică în societatea capitalistă. Fie că fizic sau moral, suntem pionii de pe tabla de şah a acelor 1% care fac şi dreg în nume propriu, în scopuri proprii. Suntem nevinovaţi că suntem folosiţi de către sistem, omorâţi, obligaţi să respectăm nişte legi impuse de ei, puşi la muncă, îndoctrinaţi, et cetera.

Dar suntem vinovaţi, deoarece luăm parte la „masacrele” zilnice ale sistemului, direct sau indirect, din cauza ignoranţei noastre faţă de probleme altora, problema naturii în sine şi a viitorului nostru şi a planetei.

Etica mea îmi dictează că un om, atâta vreme cât ia parte la acţiunile zilnice capitaliste, mergând la bancă, consumând produsele oferite de către sistem, urmărind filmele făcute de către Holywood, este o persoană vinovată, fie că în afara acestor momente luptă pentru anumite drepturi ale omului, ale animalelor sau altceva. Aşa că nu există oameni nevinovaţi. Cu toţi suntem vinovaţi. Iar acest fapt ar trebui să fie acceptat de către toată lumea, vina noastră faţă de defăimarea naturii, nu „vina” noastră faţă de sistemul economic care nu funcţionează din cauză că nu consumăm destul.

Despre a fi anarhist şi starea anarhică

CRISTIAN D. GRECU

DESPRE A FI ANARHIST ŞI STAREA ANARHICĂ

 

Mă întreb uneori de ce e bine/ar trebui să fi anarhist. Ahh, da, ce n-aş da să arunc cu nişte molotoave în magazinele ce aparţin de marile coproraţii multi-naţionale. Da, logic, e visul meu. Să distrug, să ard, să aduc dezordinea în societate, să violez femei nevinovate şi să ucid preoţii cu suflet mare. Da, de când trăiesc asta-mi doresc, că, dee, poporul mă vede drept un descreierat, drept un sociopat, o persoană care n-are ce căuta în sistemul ăsta, în societatea asta bună şi truditoare, eu, persoana care promovez astfel de acte barbarice şi violente. Pentru că aşa mă văd oamenii. Pentru că, chiar dacă înainte să spun ca sunt un anarhist domnului M, acesta mă vedea ca pe un om bun, un om deştept, cu nu ştiu ce părinţi şi posibilităţi de viitor. Mă vedea drept un om cu suflet, căruia îi place să ajute oamenii, puţin rebel, deoarece şi eu, precum acesta, mi-am da seama că ceva e putred, şi aş vrea să schimb lumea în bine.

Dar în momentul în care îi spun că sunt un anarhist, acestuia îi răsar în minte toate tipologiile, stereotipiile, începe să aibă idei preconcepute faţă de mine, să mă bage într-o grupă de oameni care, cică, vor doar să distrugă. Şi i se activează gena de salvator, un semi-complex mesianic, ajunge să fie o persoană care va încerca să ma readucă pe calea cea buna, dar eu nu vreau asta, nu, nu vreau asta, eu consider că drumul pe care mă aflu eu e cel bun. Domnul M va insista, va încerca să mă contrazică, să mă facă să-i accept viziunea asupra lumii, doar pentru că el vede în mine o persoana bună. Avea speranţe mari pentru mine, îmi zice el, dar calea pe care am abordat-o e calea cea proastă. I se face milă de mine. Milă? Am eu faţă de persoană care are nevoie de milă? Nici nu ştii ce e ăla anarhism, accepţi ce ţi s-a spus şi nu ai avut niciun interes de a te documenta asupra faptului, şi acuma ţie ţi s-a făcut milă de mine, pentru că vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru într-un alt mod decât cel pe care-l aude în fiecare zi. Pentru că-s tânăr şi că mai am o speranţă să nu ajung a fi doar un vagabond, un sociopat, un „haosist”, un om fără viitor.

Iar pentru toţi cei cărora li se face milă de oameni ca mine, vă dedic următoarele alineate. Pentru că cei care reacţionează violent la auzul cuvântului „anarhist” nu merită. Şi-au ales deja calea: calea de a te închide în cochilia ta şi a te opri din a descoperi, cerceta, de la a te documenta.

Nu vă voi vorbi despre ideologie, despre politică, despre economie, ci despre păsări, dealuri, munţi, râuri, pisici şi câini, despre sălbăticie şi libertatea individuală (pentru că cea colectivă este imposibilă – nu poţi „crea” o libertate generală care să fie bună pentru 7 miliarde de oameni; fiecare-şi alege singur libertatea).

Nu vă voi povesti despre oameni bravi sau laşi, despre trecut sau prezent, ci despre o stare, o stare pe care o poţi atinge cu mâna fără să ştii „politica” anarhistă. Este vorba de starea anarhică. Cea mai frumoasă stare în care ar putea trăi un om.

Nu voi cita, parafraza, aminti ce o scris nu ştiu care, ci vă voi povesti cum văd eu totul, cum am digerat eu toată treaba şi cum sunt eu capabil să o înţeleg. Iar povestea începe astfel…

Strada: Proprietatea copiilor sălbatici de altădată

CRISTIAN D. GRECU

STRADA: PROPRIETATEA COPIILOR SĂLBATICI DE ALTĂDATĂ

În fiecare zi când merg pe stradă mă uit de jur-împrejur să vad ce fel de oamenii o parcurg împreună cu mine. Văd tot felul de adulţi, îmbrăcaţi care mai de care, grăbiţi, violenţi în mişcările lor constante, vorbind la telefon despre bani, problemele lor în familie, meciuri de fotbal sau la o bârfă scurtă. Văd oameni fără un acoperiş deasupra capului, care cerşesc fie pentru bani, fie pentru o ţigară, unii oferind în schimb o glumă, o poveste despre un moment interesant din viaţa lor. Văd câini vagabonzi care stau în haite, dând din cozi într-un mod furtunos, unii se miros in fund, alţii se împerechează. Lătratul e la ordinea zilei. Văd maşini, biciclete, autobuze, copaci, mizerie, gropi în asfalt, coşuri de gunoi, ş.a.m.d., dar, unde sunt copii? Unde sunt ţâncii ăia sălbatici, nebuni, puşi pe distrugerea proprietăţii private (voită sau nu), puşi pe bătăi amicale între prieteni (sau nu), puşi pe sporturi care au ca teren un cartier sau chiar întregul oraş? Unde-s lunetiştii care trag cu cornete de pe geam în oamenii de pe stradă? Nici punctele de la laser în ochi nu le mai văd. Unde sunt sălbaticii din oraşul ăsta? Unde au dispărut?

Îmi aduc aminte când eram eu mic (şi asta-i cât de cât recent) şi ieşeam din casa mea protectivă, călduroasă, confortabilă, afară, în sălbăticie, pe terenul de joacă a tuturor copiilor din oraş. De cum ieşeam din casa scării, mă simţeam un alt om/copil. Aveam o lume întinsă, dacă nu chiar infinită (asta era impresia mea în acea perioadă), o lume ce nu putea fi cuprinsă cu astea două mâini micuţe de copil, pline cu zgârieturi şi mizerie sub unghii (nu-mi plăcea să fiu curat pentru că ştiam că o sa fiu murdar de-ndată ce ieşeam din casă – ar fi fost doar o risipă de apă). O lume plină cu posibilităţi, aşa cum o văd noile generaţii, acuma, prin prisma televizorului si a internetului.

Acum 10 sau mai mulţi ani, lumea de îi încântă aşa de tare pe ţâncii ăştia noi, civilizaţi, deştepţi, cu mai multe posibilităţi pentru viitor (sunt ironic) şi cu nasul pe sus, ne aparţinea nouă, copiilor de atunci. Pentru că pe terenul din spatele blocului se petreceau o droaie de lucruri.

Pe atunci nu era încă la modă (cel puţin în oraşul meu natal) să construieşti peste tot. Erau foarte multe zone goale şi neîngrijite, cu balansoare, leagăne şi altele de acest gen, iar în jurul lor, din cauză că adulţilor nu le prea păsa de spatele blocului (poate din cauză ca acel teren ne aparţinea nouă?), creştea o iarbă foarte înaltă. Erau şi copaci, erau şi câini, care ne erau prieteni, un şobolan mai trecea din când în când pe cărarea ce străbătea jungla asta de ierburi înalte. Şi era linişte şi pace peste tot.

Internetul si protestul social

Ca sa nu mai fie probleme anunt faptul ca acest text este o OPINIE care nu se bazeaza pe studii stiintifice de orice fel. O opinie este ceva copt in propriul creier, asa ca, daca sunteti ca si sorinel (cel de la commenturi), va rog, nu incercati sa sustineti ca opinia mea e proasta din cauza ca nu are baze stiintifice si nu incercati sa ma combateti prin alte opinii non-stiintifice de ale voastre. Veniti cu temele facute de acasa, daca vreti asta. Nu ca sorinel care latra la Luna fara a deveni vre-un varcolac…

Ma gandeam zilele astea, daca are legatura Internetul cu disparitia protestului social in Romania. Asta in timp ce ma uitam la sezonul doi din Boardwalk Empire…

Si mi-am dat seama ca are. Si e foarte simpla treaba. Suna asa:

Pe vremea cand nu era Internet, lumea, ca sa descopere ce se mai intampla prin oras, prin tara sau prin lume, ori citea ziarul, asculta radio-ul sau iesea afara.

In momentul in care omul iesea afara din casa lui, casa care il limiteaza informational, el era deschis la a afla toate noutatile necesare. Acele noutati venind de la diferite persoane sau grupuri de oameni. In timp ce afla noutatile, pe langa ca i se transmiteau informatii, i se transmiteau si sentimente, imagini, gesturi, vedeai omul si puteai sa-l observi, sa-ti dai seama daca vorbeste adevarul sau nu. Sa dezbati despre subiect. Iar sentimentele acelui vorbitor ti se transmiteau si tie, daca erai de acord cu omul. Astfel, creandu-se o legatura intre cei doi indivizi, nu doar una de emitator-receptor, ci si una de apartenenta la o anumita idee, ideologie, curent artistic, muzical, etc.

Asa se formau si grupurile de interes. Cu timpul, daca problemele sociale sau politice de zi cu zi erau mult prea presante, acel grup crescand in intensitate, alegand a-si prezenta ideile si prin alte metode, fluturasi, pamflete, prin ziare independente, facand intalniri prin diverse locuri, unde sa vina si alti oameni interesati. Pe loc, se puteau decide tactici, masuri, actiuni, idei alternative celor ce se intampla si nu convin acelui grup.

Neavand acces la informatii via Internet sau alte metode moderne de interceptare/comunicare, precum telefonul fix sau mobil, nici Statul nu stia ce se intampla in fata ochilor ei, pana cand deja acel grup devenea mai inchegat, mai mare, mai raspandit, cu influenta asupra societatii si cu ideile deja puse pe hartie. Statul, atunci, pusa in fata faptului, reactiona direct din prima, in cazul in care acel grup era impotriva Statului. Iar actiunile directe erau in vazul tuturora. Sau, se aflau repede, pentru ca totusi, unu-doi oameni tot stiau cele intamplate si raspandeau vestea. Astfel, se crea un grup care solidariza cu acel grup care tocmai ce a fost reprimat de catre Stat. Grup care devenea unul cu celalaltul. Numerele cresteau si se decideau de actiunile, etc. Revolutie! Ma rog.

In ziua de azi, treaba nu mai sta asa. Chiar daca avem o viata sociala in viata reala, discutiile noastre sunt bazate pe ce am mai citit sau vazut pe Internet asta-seara si, de rareori, despre ceva care sa nu aiba o legatura catusi de mica cu Internetul.

Dependenta noastra de Internet duce ca noi sa nu mai fim interesati de cele intamplate in societatea din care facem parte. Sau, chiar si daca citim faptul ca o ducem rau si o simtim pe pielea noastra, nu mai avem un interlocutor care sa ne paseze, o data cu informatia si sentimentul. Grupurile nu mai sunt formate in lumea reala, ci in cea fictiva, pe Facebook si altele de acest gen. Oricine poate face parte din aceste grupuri. Aceasta forma de „democratie” duce ca Statul sau politia secreta sa afle din prima daca se coace ceva putred in sanul ei. Si poate sa ia actiune imediat. Daca se intampla ceva rau, cu totii, aparati de subtirica aparenta a protectiei oferite de Internet, isi permit sa se retraga din fiece motive. Poti sa faci parte din toate miscarile de protest, in ziua de astazi, doar apasand un buton. Dar nu e obligatoriu sa si FACI PARTE din acea miscare. Vezi tot ce se intampla via YouTube, pe strazi, pe stadioane, in cladiri, vezi brutalitatea politiei, te mai gandesti daca mai vrei sa faci parte dintr-o miscare adevarata sau nu…totusi, te-ai putea trezi batut sau bagat la inchisoare…pentru ce? Pentru drepturile tale?

Internetul creaza comoditate si frica. Frica de lumea reala. Nu mai ai sentimente de apartenenta fata de un grup sau impotriva cuiva sa a ceva.

Si uneori, prea multa informatie primita, din prea multe resurse, dat fiind faptul ca indecizia si neincrederea de sine este o caracteristica larg raspandita printre tinerii romani, poate duce la o pierdere totala a valorilor personale. Nu mai stii ce sa crezi, si unii se dau batuti. Sau, pur si simplu spun „si ce rezolvam/rezolvati daca facem/faceti asta?”. Nimic, daca spuneti voi asta!

Nu cer o trecere de la protestele pasnice la actiunea directa, ci doar o trecere de la lumea virtuala la cea reala. Grupurile reale, discutia directa, gandirea in grup asupra faptului uneori aduc mai multe foloase decat tot Internetul la un loc.

Cam atat am avut de spus…

Teoria individualismului libertarian – o cugetare asupra,

Anarhia nu mai este ceea ce a fost pe vremea lui Kropotkin sau Bakunin, o posibilă armă împotriva statului. Atunci când muncitorii simţeau că sunt înjunghiaţi pe la spate de către şeful lor, atunci când femeile doreau drepturi şi libertate mai multă, atunci când educaţia era doar celor mai înstăriţi, iar religia începea să-şi întâlnească inamicii care cu timpul vor deveni puternici şi o vor combate când se iveşte ocazia, socialismul în sine era modul de a le rezolva.

Dar în ziua de astăzi, intro lume unde libertatea este oferita pe tava şi toţi o înfuleca, doar câţiva îşi dau seama că este precum un măr putrezit cu un vierme în centru, lumea încetul cu încetul uita de adevăratul sens al acestui termen. Munca devine tot mai grea pe zi ce trece, lumea se plânge, da vina pe guvern, cei de la conducere sunt făcuţi hoţi, şarlatani, măscărici, dar nimeni nu face ceva, nici pentru sine nici pentru ceilalţi. A, ba da, posibil mai multă munca prin căutarea unui alt serviciu sau se blestemă pe sine că nu au fost buni la matematică în liceu şi au ajuns taximetrişti sau vânzători la magazinul de la colţ. Toţi folosesc modalităţile simple a lucrurilor, a realităţii, nu caută esenţa problemei încerca să o neutralizeze de la nucleu. Ne credem culţi dar nu suntem în stare să ne ducem viaţa până la bun sfârşit. Începem ceva, dar acel ceva rămâne neterminat. Toţi suntem speriaţi de puterea celor ce ne conduc, toţi încercam să ne căutăm o turmă unde să ne ascundem în centru să nu fim văzuţi. Dar dacă suntem găsiţi, suntem făcuţi fugari, trişori, şarlatani, criminali, tâlhari, nişte antisociali şi suntem pedepsiţi. Atunci turma din care făcea parte acea persoană se va diviza şi fiecare individ îşi va căuta o alta turma sau îşi va începe propriul grup în care să facă orice în comun doar să uite de probleme de zi cu zi, să uite de realitate măcar pentru câteva ore.

Dar astăzi, un grup pasnic nu mai este ceea ce a fost odinioară. Astăzi, un grup nu mai este unul activ, ci mai mult pasiv, un grup în care individul îşi linge rănile primite în fiecare zi din rutina sa proprie, în care-şi plânge de mila că nu mai poate, unde îi consolează pe alţii. Dar să facă ceva ca să o ducă mai bine, nu face… stă pe scaun şi se uita.

Mai exista grupuri, dar puţine, pentru că sunt deja categorizate. Sunt cele teroriste, de exemplu, care pun bombe, omoară, se sinucid în numele unei cauze. Ei fac ceva, dar totuşi, mor oameni. Mai sunt cele religioase, care oferă minciună la kilogram, doar ca acei conducători religioşi să aibă faima, putere şi bani. Ei mint oamenii, le fură libertatea şi drepturile, le distrug conştiinţa şi alegerea libera este schimbată în scopurile lor proprii – ai conducătorilor. Mai sunt cele etnice, un grup de oameni, mic sau mare, care nu „aparţin” statului în care trăiesc, precum ucrainenii din ţara noastră. Şi nu în ultimul rând sunt grupurile care promovează unele ideologii, filozofii, idei. Iar una dintre ele este şi grupul anarhist, care mai precis e o familie mare, cu copii, mătuşi, tati şi mame, pe toate continentele planetei.

Anarhia este considerată drept haos. Este oare? Sunt grupuri extremiste care considera că anarhia se va promulga mult mai uşor prin violenţă, luptând împotriva statului, burghezilor, a poliţiei şi a religiei, pe cale fizica. Dar mai sunt altele care o fac pe cale verbală, paşnică, fie că uneori atacurile lor sunt mai agresive decât cele ale grupurilor de violenta tip fizic. Vorba este arma noastră, iar aceasta poate sparge ziduri şi ajuta pe cei nevoiaşi.

Dar în ziua de astăzi, să fi într-un grup altul decât turma de prietene cu unghii vopsite şi cântătoare precum vacile, nu prea mai este în vogă. Sunt unii oameni care-şi dedica viaţa acestor idei de libertate, mergând prin tari şi vorbind cu oameni, facându-şi prieteni, etc. Dar mai sunt alţii care într-un fel sau altul nu doresc să lipsească din viaţa normală a societăţii, dar totuşi ideile lor sunt la fel de puternice şi bune precum a acelora de cutreiera lumea. Iar pentru ei am să le spun câteva vorbe:

Eu – Om/Noi – Oameni

 

Considerându-ne cele mai deştepte fiinţe de pe planetă, nu suntem cu mult mai buni decât o haită de lupi. Adică, dacă suntem singuri în faţa unei probleme, ori ne speriem şi nu mai facem nimica, dăm cu capul de zid şi leşinam ori trecem peste problema, dar cu ajutorul prietenilor. Omul nu mai ştie să se rezolve singur, să iasă singur din probleme, c ere întotdeauna ajutorul altora, s-a bazat prea mult pe relaţiile sale sociale cu oameni, care, precum el/ea, fac la fel. Unde este acea libertate şi individualism pe care ne-o oferă statul? Am fost învăţaţi sistematic să depindem de cel de lângă noi, ca fără el, viaţa noastră să nu mai fie o viaţă „standard”, o viaţă bună, precum o vedem în filme şi auzim la alţii.

Omul, zilnic, îşi pierde un gram de atitudine, de libertate, de cunoaştere de sine, de dreptate, de dorinţe de a cunoaşte pentru un sistem creat de câţiva oameni care le au pe toate. Pe zi ce trece, omul devine mai robotizat, mai uşor de condus, chiar dacă azi este o revoluţie, iar guvernul este schimbat cu unul revoluţionar, ce ne face să credem că am scăpat de acel rău? În timp, oamenii care ne-au furat totul se vor întoarce prin fel şi fel de moduri. Atunci, de ce nu învăţăm mai bine să depindem de noi înşine şi doar de noi? De ce nu ne jucăm de-a oaia stereotipală pe când noi ne controlăm viaţa nu ei? De ce să nu devenim individualişti? Să ştim ce vrem în viaţă, să ne cunoaştem limitele, să gândim logic în momente problematice, să reacţionăm în fata statului prin forţe proprii şi nu de grup. Un sistem va cădea mai uşor dacă-l rozi de la nucleu sau de la pilonii de rezistenţă. Iar dacă sunt 100 de medici care gândesc liber, 100 de arhitecţi care gândesc liber, 100 de ingineri care gândesc liber, 100 de mineri care gândesc liber s.a.m. d statul cu timpul va avea de suferit. O dată ca acei minim 400 de oameni decid individual ca viaţa lor nu înseamnă doar să lucrezi ca să trăieşti, statul va avea de pierdut. Aceşti 400 de oameni ori îşi vor lua tălpăşiţa iar sistemul va avea un gol, ori vor cere mai mult, sistemul ajungând la un stop! Până la rezolvarea problemei.

Noi ca şi specie, trebuie să evoluăm, iar acuma omul a ajuns la un stadiu în care evoluţia oferită de societate este cea greşită, iar evoluţia personală, cea gândită de individ este cea bună. Nu trebuie să gândim pe plan fizic, fericirea nu vine prin bunuri, ci prin gânduri, sentimente controlate şi imaginaţie. Realitatea nu este plăcerea, iar cei ce zic ca oricine face o escapadă într-un univers personal şi inventat, este un laş şi-i frica să lupte cu realitate, acela este laşul. Pentru că tot ce vedem noi este relativ. Iar anarhia nu înseamnă doar acea libertate palpabilă, văzută în faţa ochilor, ci şi cea a minţii. Să ştii că poţi gândi în afara limitelor şi eşti propriul tău zeu, conducător, şaman. Ce poate face mintea, vei putea face şi tu ca persoană. Libertatea este relativă şi ea, precum realitatea, dar dacă TU simţi că eşti liber, dacă chiar o simţi, înseamnă că aşa şi este. Iar o dată ce simţi aceasta, viitorul tău este cert, iar tu poţi modela viaţa după cum vrei. A fi conduc fizic este un nimica pe lângă a fi condus psihic, iar cât timp tu le arăţi că NU poţi fi condus în acest fel, libertatea îţi aparţine, dovedindu-te un bun individualist.

Omul… oricât de puternic ar fi, dacă ştii ce să-i spui, este la degetul tău mic.

Eşti încă un adolescent. Îţi mai place să bei, să descoperi lumea aşa cum este ea, nu ceea ce ni se povesteşte întotdeauna de cei deja trecuţi prin a lor viaţă. Mai încerci câte una-alta, mai citeşti şi când vei termina liceul vrei să ajungi ceva. Eu îţi spun ceva doar: orice ai ajunge, alege să fi tu fericit, tu, nu părinţii, nici bunicii sau profesorii, ci tu şi o dată ajuns ceea ce doreşti să fi, alege ca tot ce faci tu să fie drept şi just fata de tine, fata de ceilalţi şi în unele cazuri fata de natură.

Eşti un arhitect şi acuma lucrezi la un plan al unei case. Alege să fie făcut cât mai ecologic posibil. Caută modalităţi alternative de a crea curent, modalităţi de a scăpa de gunoi/deşeuri, reciclare a apei. Ajuta natura, căci chiar dacă ea nu te ajuta pe fată, o face cum ştie ea mai bine. Mintea ta va fi fericită că ai făcut-o cum trebuie, aşa încât şi tu ei fi fericit.

Sau poate eşti un avocat. O dată la tribunal, apărându-ţi clientul, nu o face de dragul banilor ci de dragul nevinovăţiei individului. Dacă ştii că a ucis un om, apără-l, chiar dacă statul pedepseşte crimele de genul. Gândeşte-te ca în războaie au fost ucişi milioane de oameni nevinovaţi, fie ei civili sau în uniformă, doar din cauză că oamenii politici doreau mai mult, său aveau mici răfuieli cu oamenii politici din statul vecin. Pe ei nu i-a condamnat nimeni. Dar soldaţii au fost, pentru că au fost obligaţi să ţină o arma-n mana şi să tragă în acel aparent inamic. Ţi se pare corect? Dar acel om care a făcut-o din prostie, din cauză că nu ştia ce face până nu a făcut-o… e la fel de criminal ca acela care a trimis milioane de oameni cai şi carne de tun în fata bombelor? Fă dreptate, dacă simţi ca o merita.

Dacă eşti artist, crează ceea ce-ţi place nu ceea ce ţi se impune. De ce exista atâtea categorii de artă pe când fiece om ar putea să aibă o formă artistica personala? Fi atât de deschis la minte încât să o faci cum ştii tu mai bine. Ia o parte de aici, ia şi de acolo. Să nu-ţi pese dacă multora n-o să le placă ceea ce faci tu. Tu să fi fericit cu tine şi operele tale. Artă este subevaluata din cauza limitării societăţii. Intr-o zi, arta ta va fi admirata!

Fi tu… fi individualist. Fi un om, nu fi o oaie. Fă-o în modul tău. Vezi lumea cum o vezi, nu cum o văd alţii şi te obligă să o vezi.

Societatea

 

Societatea este cum vrem noi să fie, chiar dacă avem gândirea poluata cu idei şi fel de fel de lucruri, care nu ne aparţin. Omul social trebuie să înţeleagă că nu duce o viaţă de individ, în adevăratul sens al cuvântului:

Individ – INDIVÍD. – A, indivizi. – de, s.m. şi f. 1. Persoana privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane, atât fizic cât şi prin gândirea sa proprie;

 

Un individ ar avea obligaţia morală de a prezenta în clipele lui libere şi liniştite altora viaţa pe care o duce el. Nu trebuie spusă într-un mod direct, ci ca o generalitate, ca un fel de definiţie a unui individualist, unei persoane cu o gândire proprie şi libere. Nu trebuie prezentată ca pe un „faceţi şi voi aşa” ci ca pe un îndemn prietenesc. Subconştientul uman va găsi ceea ce consideră ea drept bună persoanei în care se afla. Cu timpul, omul se va schimba. Nu contează de vârstă, omul tot va ajunge la a înţelege.

Trebuie să i se prezinte faptul că tot ce este în jur este propria-i creaţie. Ca el singur poate alege calea bună, nu-i trebuiesc îndrumări prieteneşti, care până la urmă, vor suna toate la fel. Tot ceea ce necesită un individ, în cazuri grele, este o îmbărbătare, o aducere aminte a faptului că el este un om cu o minte nelimitata, chiar dacă cultura este. În modul său propriu, el va descoperi un mod de a trece peste, fără a fi vătămat.

Mai trebuie să ajungă la concluzia că tot ce este supranatural, dar are caracteristici umane, îi este un rău. A crede în ceva cu puteri infinite, dar cu o conştiinţă umană, este creaţia celor ce doresc a conduce omul nu a-i oferi libertate şi consolare. Creştinismul în sine, dacă ar fi rămas în stare pură ar fi făcut mai mult bine decât rău, dar din cauza unor oameni politici şi religioşi, cu o dorinţă desăvârşită de putere, care au oferit alt înţeles vorbelor din Biblie, omul a ajuns să fie subjugat cu uşurinţă. Omul trebuie să rămână în starea sa naturală, cea de evoluţie personală, de cunoaştere prin experienţe individuale nu de grup şi nu prin impunere de experienţe inventate.

Totuşi trebuie să înţeleagă că „fac ce vreau” în ziua de astăzi este un lucru imposibil, dat fiind faptul că există legi şi pedepse pentru actele considerate antisociale. Omul trebuie să înţeleagă că el poate face orice, dar la nivel de psihic, care, după cunoaşterea dorinţei în adevărata sa esenţă, poate fi pusă în aplicare într-o stare cât mai apropiată de cea gândită şi imaginata, dar în limitele oferite de stat. Nu trebuie să uităm, că oricât de liberi ne-am simţit, statul poate lua totul într-o secundă.

Individualismul pleacă de la raţiune şi gândire şi continua mai apoi ca şi o stare fizica, observabila prin acţiunile individului, reacţiile sale şi modalităţile puse în practică.

De Ce?

 

Individualismul pur, prin simpla înţelegere a sa (cea naturală), înseamnă o persoană care s-a născut şi a crescut în mijlocul necunoscutului, fără a avea acces la orice resursa umană, adică, chiar orice înseamnă umanitatea şi creaţia sa. Suna ciudat, dar acel om, prin istoria sa genetica va avea posibilitatea de a avea timp de a descoperi pe propria persoană psihica cât şi animalica (cea de existenţa personală, de evoluţie fata de rasele biologice existente în raza individului). Dar acest lucru nu se poate, nu se mai poate evalua drept o evoluţie personală, dat fiind faptul că omul a intervenit în toate modalităţile naturale de supravieţuire.

Dat fiind faptul că societatea este o creaţie pur utopica, adică fiecare şi-a ales propria libertate, propriile limite; unii şi le-au impus, alţii le-au lăsat intro forma personală. Cei ce au impus ideile lor de libertate, au creat idei, filozofii, ideologii pe care le-au pasat din generaţie în generaţie drept calea adevărata către salvarea personala. Tot ce e sub ideile lor, e haos, tot ce e deasupra lor este un vis greu de ajuns.

Tot ce va însemna ajutor din partea societăţi va fi ori de mult uitată (în cazul majorităţii părinţilor), sau o idee necoapta precum celor spuse de cei apropiaţi nouă, de o vârstă apropiată. Nu tot ce zboară se şi mănâncă.

Un individualist trebuie să ceară ajutor societăţii atunci cât nu găseşte o cale de scăpare din ale sale probleme. Sincer, mintea umană poate găsi la orice un răspuns, atâta vreme cât mintea este liberă de idei nocive gândirii, pentru ca viaţa umană n se bazează pe psihologia învăţata la şcoală sau la facultate. Fiecare are propria sa psihologie. Fiecare îşi are propria vedere asupra realităţii şi a logicii. Asta înseamnă individualismul intro societate. Atâta vreme cât omul nu poate fi „virgin” la gândire, să aibă un individualism pur precum cel specificat mai sus, acesta va tinde către naturaleţe şi esenţa.

Realitatea o percepem cum dorim noi. Ea este relativă.

Toleranţa

De multe ori, problemele de genul celor naţionaliste, sexiste pot provoca mari probleme. Sau chiar faptul că tu eşti straight edge şi celălalt nu.

A doua treaba este mult mai serioasă, dat fiind faptul că majoritatea straight edge-ilor sunt anarhişti şi de multe ori apar conflicte chiar pe temele de genul. Anarhiştii vegani uneori discriminează pe cei ce nu sunt ca şi ei şi invers. Este o problemă fără sfârşit, mai ales în România.

O dată ce ideologia oferă acest drept de liberă alegere, totul aflat, cumva, sub umbrelă anarhismului, un om cu mintea la cap trebuie să înţeleagă faptul că probleme şi altercaţiile de genul sunt un minus pentru mişcare şi idee.

Un individualist ar trebui să fie tolerant cu toţi. Atâta vreme cât persoana cu care vorbeşte prezintă toleranta, individul va oferi tolerantă. Dar dacă persoana cu care se face dialogul trece măsura, devenind răzbunător pe ideile individualistului, acesta ar trebui să atace cu idei puternice care să-i justifice celuilalt prostia. Nu trebuie să ajungă la violenţa decât dacă este necesar. Plăcerea şi faptul că ai libertate la a-l lovi verbal este o plăcere mult mai mare decât a-i vedea nasul spart şi sângele curgând.

Nu contează ce etnie sau religie, orientare politică sau sexuală, individul trebuie să aibă respect faţă de aproape, fie o cunoştinţă sau un necunoscut. De multe ori logica se pierde în disputele rasiste, ca de exemplu, ajungându-se la o ură fără rost şi baza de idei.

Justificarea Anarhiei Individualiste

 

Anarhia a ajuns într-un stadiu în care, nu în toate cazurile poate fi numită drept o idee, o ideologie ci un sentiment al unui grup de oameni, care o pun în practică prin fel şi fel de moduri, fie ele paşnice sau violente. Însuşi faptul că anarhia oferă libera alegere adeptului la idee, o justifică drept un salvator social.

O modalitate scurtă de a face aceasta ar fi următoarea: oamenii se nasc liberi dar libertatea lor este subjugata de la prima gura de aer. Drepturile noastre sunt luate, nu ni se oferă, dat fiind faptul că ne naştem cu ele. Ne sunt luate de către regiunea în care trăim (sărăcia sau bogăţia din regiune), accesul la educaţie (care ar trebui să fie egal peste tot, în condiţii propice educării minţilor tinere), de oamenii care conduc statul în care ne-am născut, de dorinţele lor şi de posibilităţile părinţilor. Toate acestea sunt urmări ale conducerii proaste. Fiecare dintre noi suntem moştenitorii anilor de dinaintea naşterii noastre. Avem dreptul la a cunoaşte totul, pentru a face din individ unul rezistent şi conştient de poziţia sa în societate, de posibilităţile sale şi de modalităţile individuale de a-şi trăi viaţa.

Nimeni nu este potrivit să conducă pe altcineva. Nu este pretins lucrul ca oamenii sunt perfecţi, dar nici crearea de idealuri false pentru a minţi populaţia că va duce la perfecţiune, nu este justă. Fiecare om este perfect într-un mod personal, asta-l face individ.

Violenţa nu duce decât la frică, iar frica naşte ura. Unde este pacea care se doreşte a fi pe pământ când clasă conducătoare este cea care oferă violenţă la kilogram? Când suntem cu toţii subjugaţi unui sistem bine înfipt în societate, care evoluează şi devine tot mai complicat pe zi ce trece?

Ura duce la violenţă, deci totul este un cer: violenta > ura > violenta. Omul este obosit după atâtea milenii de violenţă, în care nu s-a putut ajunge la un consens între state. Egoismul şi dorinţele perverse de materiale, faima, putere şi bani, ale conducătorilor, duc la distrugerea societăţii, fie ea deja putrezită.

Justificarea anarhiei este deci, simplă: o dorinţă de a elimina acel rău şi de a oferi libertatea mult râvnita. Iar libertatea nu va fi niciodată fizica… ci mentală. Omul este mai sănătos şi mai fericit dacă ştie că poate să ajungă cu gândirea oriunde decât să fie limitat la ceva.

Un om cu dizabilităţi fizice este discriminat din cauza faptului că este ceea ce este. Dar nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-şi continua existenţa într-un mod paşnic. De ce atâta discriminare şi ura? De ce uitam că cu toţii suntem oameni, suntem uniţi din cauza subconştientelor noastre, suntem unul şi acelaşi? Iar dacă suntem unul şi acelaşi, de ce ni se fură dreptul de a deveni indivizi pe cât se poate…

De aceea trebuie să ne luăm viaţa în propriile mâini şi să continuăm evoluţia personala. Ea va duce la acea libertate de mult râvnita. Ea va duce la căderea sistemelor, la căderea credinţelor false, a ideilor neînţelese şi interpretate greşit, la tot ce înseamnă subjugare. Pasărea fata de sine şi de ceilalţi, nu printr-un mod material ci psihic va duce la iluminarea minţilor şi la crearea imposibilului. Trebuie să ne folosim de ceea ce ni se oferă, nu să distrugem! Pentru că vom fi distruşi la rândul nostru. Fiecare clipă trăită trebuie să semnifice ceva pentru noi. Nu muncă, sudoare, frica, ura, stres, ci plăcere şi libertate.

Şi nu uita, libertatea ta este la un gând distanta! Fă să nu fie precum a celorlalţi. Fă-o să fie individuala prin esenţă sa şi înţelegerea ta faţă de existenţă.