La ghişeu (proză scurtă şi politică)

Un tânăr domn la un ghişeu al Statului în care-şi ducea viaţa fără să fi fost întrebat dacă vrea asta. Aştepta la rând.

[…]

A ajuns la ghişeu. Doamna din spatele sticlei anti-glonţ, sictirită cum era, îl întreabă:

– Nume?

– Ion Ixulescu.

– Vârsta?

– 30 de ani de la neînsemnata mea naştere.

– Ocupaţia?

– Şomer.

– Motivul venirii aici?

– Am venit aici ca să mă pensionez.

– Cum să vă pensionaţi când dumneavoastră nu lucraţi?

– Cum să nu lucrez? Din simplul fapt că m-am născut fără voia mea în acest Stat…sunt din start un angajat!

– Angajat la ce, mă rog?

– La viaţa de zi cu zi. La monotonia vieţii de zi cu zi, mai precis. Şi la îndoctrinare, la exploatare…

– Hai, lăsaţi-mă cu prostiile astea. Unde aţi lucrat înainte de a fi şomer?

– În fabrcă.

Continuă lectura

Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate

Un text din august 2012.

 

I. Introducere

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că anarhiştii consideră că oamenii sunt destul de capabili să se auto-organizeze şi să se conducă singură – deci, promovându-se conceptul de voluntariat, voluntarism, voluntar. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

Continuă lectura

Pe trenul IR12766. Proto-solidarizare şi socializare necondiţionată.

Tocmai ce a oprit trenul în staţia de la Şibot. Stau pe un coridor în al treilea vagon (din patru) al trenului inter-regio de la Timişoara Nord la Iaşi, sau unde. Nu mai sunt locuri absolutamente deloc, toate fiind ocupate. Pe biletul meu scrie „fără loc rezervat”, trebuind, deci, să fiu un nomad. Aşa că mi-am găsit un loc pe hol, lângă un compartiment unde un nenea mănâncă fasole cu cărnaţi, aşa, ca şi-n clasa a 2a. O muscă-mi băzăie prin faţă – e foarte cald aici, holul e plin. Naşul se scarpină în nas. Şi cred că m-a izbit o idee. Nu, o iluminare! Cred că mi-am dat seama ce face statul român!

[Staţi aşa că trebuie să treacă naşul să controleze biletele. Revin.]

Da, deci cred că ştiu ce face statul român!

De exemplu, s-au anulat majoritatea trenurilor directe sau cu schimbare în Aiud, Teiuş sau alt oraş, către Cluj. Motivaţia lor e că se lucrează la tronsonul ăsta de cale ferată, mai ales în regiunea oraşului Alba Iulia, aşa că ce altceva să faci decât să anulezi trenuri, ca să fluidizezi traficul, nu? Aparent, şi trenurile de la Petroşani la Cluj s-au anulat de câteva luni bune.

În paralel, se privatizează peste măsură. Se vând fel şi fel de uzine, fabrici, întreprinderi, teritorii naturale pentru a fi exploatate de corporaţiile internaţionale (Roşia Montană, gazele de şist, etc). Se face asta, dar toată lumea blamează capitalismul şi incapacitatea statului român! Aleluia, dar greşiţi în ultimul hal! (mama ta de muscă imbecilă, dă-te jos de pe mine!)

Continuă lectura

Proprietatea privată şi imaginarul social

Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.

Continuă lectura

Terra Românica, ţara mea de aur şi-a sa poveste

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o ţară minunată, cu plaiuri, cu oiţe, cu fraieri şi mârţoage plictisite, o ţară ca din poveşti scoasă, Terra Românica, ţara mea de aur. Iar în Terra Românica trăiau tot felu’ de omenaşi, cinstiţi sau nu, care-şi duceau traiu’ de pe-o zi pe alta cum puteau mai bine, muncind la alb sau la negru. Pentru că alte căi nu au, totul este fie alb, fie negru. Sau aşa crezut-au ei…

Într-o iarnă, început de nou an, un an pe care Sfinţii Părinţi, conducătorii neamului ales de Dumnezeu ca oamenii pe care Acesta va testa democraţia, au zis că va fi un an bun, plin cu succese meritate, bani, voie bună, şi că scăpat-a-vor de balaurul Crizeconomica, care pân’ şi de la căpcăuni furase palatele lor cu turnuri de aur şi prinţese ţinute ostatice, aşa de rău era.

Dar nu fu’ să fie aşa. Terra românicii, murind de frig şi foame, supăraţi foc pe necredinţa şi ateismul Sfinţilor Părinţi, ieşiră toţi din casele lor, cu furci şi torţe şi bâte şi câini, cerând capul Sfântului Părinte Bocţoc şi al Măritului Sfânt Părinte, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur.

Dar cine erau aceşti doi Sfinţi Părinţi? Micuţul şi miopul Bocţoc era un om al Dreptului, şi nu al Stângului. Gârbovit de atâta muncă şi atâta lins al Sfântului Pocal al Dosului, din colorata capelă, căci ăsta-i era destinul sfânt, el ducea toate muncile lui Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur la un bun sfârşit. Prin el ieşeau cuvintele Măritului Sfânt Părinte. Iar Măritul Sfânt Părinte, pupat fie el pe capu-i ca o stea, şi-a câştigat renumele luptând vitejeşte cu şarpele mărilor până la ultimul vas, căci el era comandant de plai marin. Iar după şapte zile şi şapte nopţi, după ce-i pierise întreaga flotă, obosit şi ud, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl înfrânse pe şarpe, croindu-şi drum în pântecele acestuia şi tăind, firicel cu firicel inima acestuia. Iar terra românicii erau fericiţi că au scăpat de monstrul marin şi puteau în sfârşit să pescuiască în apele line ale Mării Eterne, chiar dacă rămăseseră fără apărare.

Şi în acea zi ieşiră toţi afară din casele lor, căci Sfinţii Părinţi îl alungaseră pe tălmaciul Ar Rafat de la curtea regală, om bun care a venit tocmai din celălalt capăt al lumei pentru a salva poporul de boalele sale. Şi au ieşit, şi şi-au spus toate cele necurate de pe suflet. Căci asta fu’ ultima picătură care umplu’ paharul poporului, după atâtea fatidice decizii ale Sfinţilor Părinţi. Le-au luat vacile şi boii, cartea de pe masă, merele din copac, cartofii din pământ, copii din pântece, până şi sămânţa vieţii. Şi-au zbierat zile şi săptămâni, chiar dacă erau bătuţi de către gărzile regale, chiar dacă erau înecaţi de fumul căpiţelor de fân arzânde, chiar dacă erau arătaţi cu degetul şi făcuţi atei. Şi-au zbierat zile şi săptămâni să plece şi să fuge, iar micul Bocţoc, a cărui cap doreau, a plecat capu-i rotund la un moment dat. Şi-a spus că nu mai poate, că nu mai poate dormi, mânca, era îngrozit de imaginea feţelor văzute pe stradă: oamenii fără dinţi, zbierând, scuipând, transpiraţi şi vineţi la faţă, oameni fără suflet şi scrupule, iar el nu mai putea dormi, căci visa urât. Aşa că s-a retras într-o colibă undeva la marginea Marii Păduri, iar după câteva zile a putut dormi. Iar în locu-i venit-a un Gure din Anu, de pe un tărâm mioritic, unde se spune că oamenii ar trăi şi ar bea bere cot la cot cu elfii şi zânele şi toate minunăţiile lumei pământeşti. Iar acest un Gure din Anu a grăit „’face-voiu’ io fain şi bine şi poporu’i nu va mai suferit-a. Aşa grăit-a un Gure din Anu, omu’ bun, legat-a strâns de alti popoare, preten cu elfii şi ciungii din Pădurile cu Copaci Înalţi”. Iar oamenii au crezut că fi-va bine din acel moment.

Iar cu el veniră oameni inteligenţi de pretudinteni, căci vechiul Sfat Bătrânesc nu mai era privit cu ochi buni. Iar oamenii şi-au pus încrederea în un Gure din Anu şi-al său nou Sfat Bătrânesc.

Dar nu fu’ să fie aşa. Căci imediat după un Gure din Anu anunţă că dorit-a el să facă schimbări mari, iar acele schimbări nu conveneau poporului. Aşa că au ieşit, zicând că şi acesta, acest om este ateu şi că va fi bătut, într-o bună zi, de către bunul Dumnezeu. Şi chiar aşa fu’. Căci la numai câteva rotaţii ale Soarelui şi Lunii, Marele Sfânt Părinte Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl huiduii şi-l vociferă aspru ca pe-un copil în Marea Sală a Vociferării Sinistre şi-l alungă şi pe acesta. Iar un Gure din Anu a zis că se va întoarce într-o bună zi.
Continuă lectura

Tragedie şi statistică: omul vs. natură

CRISTIAN D. GRECU

TRAGEDIE ŞI STATISTICĂ: OMUL VS. NATURĂ


Observ o mare problemă etică în rândul activiştilor (şi nu numai), aceasta învârtindu-se în jurul ideei de moarte a cuiva sau ceva. În viziunea lor, moartea unor oameni nevinovaţi în cadrul unor protese sau acţiuni directe este o tragedie, dat fiind faptul că acea persoană nu avea nimica de a face cu respectiva acţiune. Sau, dacă moare un poliţist, la fel, este o tragedie, pentru că acea persoană avea o familie, chiar dacă fusese îndoctrinat până la capăt de către sistem să fie un soldat, o persoană care să apere opresorul. Dar moartea a câteva sute sau mii de animale (care au şi ele familii, sau mor o dată cu ea), sau tăierea unor păduri este doar o statistică…anual mor X animale şi se taie N hectare de pădure. Iar acest fapt mi se pare o absurditate, un fapt neînţeles, şi, mai mult decât atât, un fel de rasism, sau, mai bine zis, o „naturofobie”. O ignoranţă înrădăcinată în mintea omului. O posibilă frică a omului de a accepta faptul că face parte din natură şi nu din sistem şi oraş.

Dar, din punctul meu de vedere, suntem nevinovaţi în faţa sistemului, dar vinovaţi în faţa naturii.

În ideea în care fiecare om care nu se află într-o poziţie de conducere în societatea capitalistă, este o victimă, cu toţii suntem nevinovaţi. Cu toţii plătim scump pentru existenţa noastră zilnică în societatea capitalistă. Fie că fizic sau moral, suntem pionii de pe tabla de şah a acelor 1% care fac şi dreg în nume propriu, în scopuri proprii. Suntem nevinovaţi că suntem folosiţi de către sistem, omorâţi, obligaţi să respectăm nişte legi impuse de ei, puşi la muncă, îndoctrinaţi, et cetera.

Dar suntem vinovaţi, deoarece luăm parte la „masacrele” zilnice ale sistemului, direct sau indirect, din cauza ignoranţei noastre faţă de probleme altora, problema naturii în sine şi a viitorului nostru şi a planetei.

Etica mea îmi dictează că un om, atâta vreme cât ia parte la acţiunile zilnice capitaliste, mergând la bancă, consumând produsele oferite de către sistem, urmărind filmele făcute de către Holywood, este o persoană vinovată, fie că în afara acestor momente luptă pentru anumite drepturi ale omului, ale animalelor sau altceva. Aşa că nu există oameni nevinovaţi. Cu toţi suntem vinovaţi. Iar acest fapt ar trebui să fie acceptat de către toată lumea, vina noastră faţă de defăimarea naturii, nu „vina” noastră faţă de sistemul economic care nu funcţionează din cauză că nu consumăm destul.
Continuă lectura

Despre a fi anarhist şi starea anarhică

CRISTIAN D. GRECU

DESPRE A FI ANARHIST ŞI STAREA ANARHICĂ

 

Mă întreb uneori de ce e bine/ar trebui să fi anarhist. Ahh, da, ce n-aş da să arunc cu nişte molotoave în magazinele ce aparţin de marile coproraţii multi-naţionale. Da, logic, e visul meu. Să distrug, să ard, să aduc dezordinea în societate, să violez femei nevinovate şi să ucid preoţii cu suflet mare. Da, de când trăiesc asta-mi doresc, că, dee, poporul mă vede drept un descreierat, drept un sociopat, o persoană care n-are ce căuta în sistemul ăsta, în societatea asta bună şi truditoare, eu, persoana care promovez astfel de acte barbarice şi violente. Pentru că aşa mă văd oamenii. Pentru că, chiar dacă înainte să spun ca sunt un anarhist domnului M, acesta mă vedea ca pe un om bun, un om deştept, cu nu ştiu ce părinţi şi posibilităţi de viitor. Mă vedea drept un om cu suflet, căruia îi place să ajute oamenii, puţin rebel, deoarece şi eu, precum acesta, mi-am da seama că ceva e putred, şi aş vrea să schimb lumea în bine.

Dar în momentul în care îi spun că sunt un anarhist, acestuia îi răsar în minte toate tipologiile, stereotipiile, începe să aibă idei preconcepute faţă de mine, să mă bage într-o grupă de oameni care, cică, vor doar să distrugă. Şi i se activează gena de salvator, un semi-complex mesianic, ajunge să fie o persoană care va încerca să ma readucă pe calea cea buna, dar eu nu vreau asta, nu, nu vreau asta, eu consider că drumul pe care mă aflu eu e cel bun. Domnul M va insista, va încerca să mă contrazică, să mă facă să-i accept viziunea asupra lumii, doar pentru că el vede în mine o persoana bună. Avea speranţe mari pentru mine, îmi zice el, dar calea pe care am abordat-o e calea cea proastă. I se face milă de mine. Milă? Am eu faţă de persoană care are nevoie de milă? Nici nu ştii ce e ăla anarhism, accepţi ce ţi s-a spus şi nu ai avut niciun interes de a te documenta asupra faptului, şi acuma ţie ţi s-a făcut milă de mine, pentru că vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru într-un alt mod decât cel pe care-l aude în fiecare zi. Pentru că-s tânăr şi că mai am o speranţă să nu ajung a fi doar un vagabond, un sociopat, un „haosist”, un om fără viitor.

Iar pentru toţi cei cărora li se face milă de oameni ca mine, vă dedic următoarele alineate. Pentru că cei care reacţionează violent la auzul cuvântului „anarhist” nu merită. Şi-au ales deja calea: calea de a te închide în cochilia ta şi a te opri din a descoperi, cerceta, de la a te documenta.

Nu vă voi vorbi despre ideologie, despre politică, despre economie, ci despre păsări, dealuri, munţi, râuri, pisici şi câini, despre sălbăticie şi libertatea individuală (pentru că cea colectivă este imposibilă – nu poţi „crea” o libertate generală care să fie bună pentru 7 miliarde de oameni; fiecare-şi alege singur libertatea).

Nu vă voi povesti despre oameni bravi sau laşi, despre trecut sau prezent, ci despre o stare, o stare pe care o poţi atinge cu mâna fără să ştii „politica” anarhistă. Este vorba de starea anarhică. Cea mai frumoasă stare în care ar putea trăi un om.

Nu voi cita, parafraza, aminti ce o scris nu ştiu care, ci vă voi povesti cum văd eu totul, cum am digerat eu toată treaba şi cum sunt eu capabil să o înţeleg. Iar povestea începe astfel…
Continuă lectura