Terra Românica, ţara mea de aur şi-a sa poveste

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o ţară minunată, cu plaiuri, cu oiţe, cu fraieri şi mârţoage plictisite, o ţară ca din poveşti scoasă, Terra Românica, ţara mea de aur. Iar în Terra Românica trăiau tot felu’ de omenaşi, cinstiţi sau nu, care-şi duceau traiu’ de pe-o zi pe alta cum puteau mai bine, muncind la alb sau la negru. Pentru că alte căi nu au, totul este fie alb, fie negru. Sau aşa crezut-au ei…

Într-o iarnă, început de nou an, un an pe care Sfinţii Părinţi, conducătorii neamului ales de Dumnezeu ca oamenii pe care Acesta va testa democraţia, au zis că va fi un an bun, plin cu succese meritate, bani, voie bună, şi că scăpat-a-vor de balaurul Crizeconomica, care pân’ şi de la căpcăuni furase palatele lor cu turnuri de aur şi prinţese ţinute ostatice, aşa de rău era.

Dar nu fu’ să fie aşa. Terra românicii, murind de frig şi foame, supăraţi foc pe necredinţa şi ateismul Sfinţilor Părinţi, ieşiră toţi din casele lor, cu furci şi torţe şi bâte şi câini, cerând capul Sfântului Părinte Bocţoc şi al Măritului Sfânt Părinte, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur.

Dar cine erau aceşti doi Sfinţi Părinţi? Micuţul şi miopul Bocţoc era un om al Dreptului, şi nu al Stângului. Gârbovit de atâta muncă şi atâta lins al Sfântului Pocal al Dosului, din colorata capelă, căci ăsta-i era destinul sfânt, el ducea toate muncile lui Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur la un bun sfârşit. Prin el ieşeau cuvintele Măritului Sfânt Părinte. Iar Măritul Sfânt Părinte, pupat fie el pe capu-i ca o stea, şi-a câştigat renumele luptând vitejeşte cu şarpele mărilor până la ultimul vas, căci el era comandant de plai marin. Iar după şapte zile şi şapte nopţi, după ce-i pierise întreaga flotă, obosit şi ud, Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl înfrânse pe şarpe, croindu-şi drum în pântecele acestuia şi tăind, firicel cu firicel inima acestuia. Iar terra românicii erau fericiţi că au scăpat de monstrul marin şi puteau în sfârşit să pescuiască în apele line ale Mării Eterne, chiar dacă rămăseseră fără apărare.

Şi în acea zi ieşiră toţi afară din casele lor, căci Sfinţii Părinţi îl alungaseră pe tălmaciul Ar Rafat de la curtea regală, om bun care a venit tocmai din celălalt capăt al lumei pentru a salva poporul de boalele sale. Şi au ieşit, şi şi-au spus toate cele necurate de pe suflet. Căci asta fu’ ultima picătură care umplu’ paharul poporului, după atâtea fatidice decizii ale Sfinţilor Părinţi. Le-au luat vacile şi boii, cartea de pe masă, merele din copac, cartofii din pământ, copii din pântece, până şi sămânţa vieţii. Şi-au zbierat zile şi săptămâni, chiar dacă erau bătuţi de către gărzile regale, chiar dacă erau înecaţi de fumul căpiţelor de fân arzânde, chiar dacă erau arătaţi cu degetul şi făcuţi atei. Şi-au zbierat zile şi săptămâni să plece şi să fuge, iar micul Bocţoc, a cărui cap doreau, a plecat capu-i rotund la un moment dat. Şi-a spus că nu mai poate, că nu mai poate dormi, mânca, era îngrozit de imaginea feţelor văzute pe stradă: oamenii fără dinţi, zbierând, scuipând, transpiraţi şi vineţi la faţă, oameni fără suflet şi scrupule, iar el nu mai putea dormi, căci visa urât. Aşa că s-a retras într-o colibă undeva la marginea Marii Păduri, iar după câteva zile a putut dormi. Iar în locu-i venit-a un Gure din Anu, de pe un tărâm mioritic, unde se spune că oamenii ar trăi şi ar bea bere cot la cot cu elfii şi zânele şi toate minunăţiile lumei pământeşti. Iar acest un Gure din Anu a grăit „’face-voiu’ io fain şi bine şi poporu’i nu va mai suferit-a. Aşa grăit-a un Gure din Anu, omu’ bun, legat-a strâns de alti popoare, preten cu elfii şi ciungii din Pădurile cu Copaci Înalţi”. Iar oamenii au crezut că fi-va bine din acel moment.

Iar cu el veniră oameni inteligenţi de pretudinteni, căci vechiul Sfat Bătrânesc nu mai era privit cu ochi buni. Iar oamenii şi-au pus încrederea în un Gure din Anu şi-al său nou Sfat Bătrânesc.

Dar nu fu’ să fie aşa. Căci imediat după un Gure din Anu anunţă că dorit-a el să facă schimbări mari, iar acele schimbări nu conveneau poporului. Aşa că au ieşit, zicând că şi acesta, acest om este ateu şi că va fi bătut, într-o bună zi, de către bunul Dumnezeu. Şi chiar aşa fu’. Căci la numai câteva rotaţii ale Soarelui şi Lunii, Marele Sfânt Părinte Băscelu’ Inimă de Aur-Balaur îl huiduii şi-l vociferă aspru ca pe-un copil în Marea Sală a Vociferării Sinistre şi-l alungă şi pe acesta. Iar un Gure din Anu a zis că se va întoarce într-o bună zi.

Internetul si protestul social

Ca sa nu mai fie probleme anunt faptul ca acest text este o OPINIE care nu se bazeaza pe studii stiintifice de orice fel. O opinie este ceva copt in propriul creier, asa ca, daca sunteti ca si sorinel (cel de la commenturi), va rog, nu incercati sa sustineti ca opinia mea e proasta din cauza ca nu are baze stiintifice si nu incercati sa ma combateti prin alte opinii non-stiintifice de ale voastre. Veniti cu temele facute de acasa, daca vreti asta. Nu ca sorinel care latra la Luna fara a deveni vre-un varcolac…

Ma gandeam zilele astea, daca are legatura Internetul cu disparitia protestului social in Romania. Asta in timp ce ma uitam la sezonul doi din Boardwalk Empire…

Si mi-am dat seama ca are. Si e foarte simpla treaba. Suna asa:

Pe vremea cand nu era Internet, lumea, ca sa descopere ce se mai intampla prin oras, prin tara sau prin lume, ori citea ziarul, asculta radio-ul sau iesea afara.

In momentul in care omul iesea afara din casa lui, casa care il limiteaza informational, el era deschis la a afla toate noutatile necesare. Acele noutati venind de la diferite persoane sau grupuri de oameni. In timp ce afla noutatile, pe langa ca i se transmiteau informatii, i se transmiteau si sentimente, imagini, gesturi, vedeai omul si puteai sa-l observi, sa-ti dai seama daca vorbeste adevarul sau nu. Sa dezbati despre subiect. Iar sentimentele acelui vorbitor ti se transmiteau si tie, daca erai de acord cu omul. Astfel, creandu-se o legatura intre cei doi indivizi, nu doar una de emitator-receptor, ci si una de apartenenta la o anumita idee, ideologie, curent artistic, muzical, etc.

Asa se formau si grupurile de interes. Cu timpul, daca problemele sociale sau politice de zi cu zi erau mult prea presante, acel grup crescand in intensitate, alegand a-si prezenta ideile si prin alte metode, fluturasi, pamflete, prin ziare independente, facand intalniri prin diverse locuri, unde sa vina si alti oameni interesati. Pe loc, se puteau decide tactici, masuri, actiuni, idei alternative celor ce se intampla si nu convin acelui grup.

Neavand acces la informatii via Internet sau alte metode moderne de interceptare/comunicare, precum telefonul fix sau mobil, nici Statul nu stia ce se intampla in fata ochilor ei, pana cand deja acel grup devenea mai inchegat, mai mare, mai raspandit, cu influenta asupra societatii si cu ideile deja puse pe hartie. Statul, atunci, pusa in fata faptului, reactiona direct din prima, in cazul in care acel grup era impotriva Statului. Iar actiunile directe erau in vazul tuturora. Sau, se aflau repede, pentru ca totusi, unu-doi oameni tot stiau cele intamplate si raspandeau vestea. Astfel, se crea un grup care solidariza cu acel grup care tocmai ce a fost reprimat de catre Stat. Grup care devenea unul cu celalaltul. Numerele cresteau si se decideau de actiunile, etc. Revolutie! Ma rog.

In ziua de azi, treaba nu mai sta asa. Chiar daca avem o viata sociala in viata reala, discutiile noastre sunt bazate pe ce am mai citit sau vazut pe Internet asta-seara si, de rareori, despre ceva care sa nu aiba o legatura catusi de mica cu Internetul.

Dependenta noastra de Internet duce ca noi sa nu mai fim interesati de cele intamplate in societatea din care facem parte. Sau, chiar si daca citim faptul ca o ducem rau si o simtim pe pielea noastra, nu mai avem un interlocutor care sa ne paseze, o data cu informatia si sentimentul. Grupurile nu mai sunt formate in lumea reala, ci in cea fictiva, pe Facebook si altele de acest gen. Oricine poate face parte din aceste grupuri. Aceasta forma de „democratie” duce ca Statul sau politia secreta sa afle din prima daca se coace ceva putred in sanul ei. Si poate sa ia actiune imediat. Daca se intampla ceva rau, cu totii, aparati de subtirica aparenta a protectiei oferite de Internet, isi permit sa se retraga din fiece motive. Poti sa faci parte din toate miscarile de protest, in ziua de astazi, doar apasand un buton. Dar nu e obligatoriu sa si FACI PARTE din acea miscare. Vezi tot ce se intampla via YouTube, pe strazi, pe stadioane, in cladiri, vezi brutalitatea politiei, te mai gandesti daca mai vrei sa faci parte dintr-o miscare adevarata sau nu…totusi, te-ai putea trezi batut sau bagat la inchisoare…pentru ce? Pentru drepturile tale?

Internetul creaza comoditate si frica. Frica de lumea reala. Nu mai ai sentimente de apartenenta fata de un grup sau impotriva cuiva sa a ceva.

Si uneori, prea multa informatie primita, din prea multe resurse, dat fiind faptul ca indecizia si neincrederea de sine este o caracteristica larg raspandita printre tinerii romani, poate duce la o pierdere totala a valorilor personale. Nu mai stii ce sa crezi, si unii se dau batuti. Sau, pur si simplu spun „si ce rezolvam/rezolvati daca facem/faceti asta?”. Nimic, daca spuneti voi asta!

Nu cer o trecere de la protestele pasnice la actiunea directa, ci doar o trecere de la lumea virtuala la cea reala. Grupurile reale, discutia directa, gandirea in grup asupra faptului uneori aduc mai multe foloase decat tot Internetul la un loc.

Cam atat am avut de spus…

Un gand asupra Noului

Intotdeauna trebuie sa existe o limita la lucruri. Sau, ma rog, cel putin una aparenta care atunci cand cica te simti pregatit, poti s-o treci. Si dupa aia, nu stiu, teaba ta ce gasesti. Fie ca nemurirea, fie doar un muc de tigara cu rujul fetei de aseara, care spera cu atata ardoare sa faca dragoste cu tine…dar tu te-ai razgandit chiar in ultimul moment, iar ea, suparata si nedumirita de fapta ta, si-a aruncat tigara pe jos, a stins-o cu pantoful drept si a plecat in graba.

Si totusi barbatul era scarbit de sine. Simtea nevoia unui trup femeiesc, dar totusi, parca nu. Era ceva ce-l speria. Noul, parca, dar nu-si dadea seama prea bine. Si nu era acel nou precum prima experienta in categorie de…, ci noul ca si tot. Se gandea c-o sa vada alti sani, un alt fund, va simti o alta piele, se va pierde in niste ochi necunoscuti si se va termina intr-un vagin inca neexplorat de el. Il speria ideea asta. Un tip nou de gemete i-ar fi cantat in urechi, producand o altfel de reactie sexuala. Sau poate nu ar fi produs nimica, ci doar dispret si ura. Poate la fel ar fi facut si sanii ei, sau fundul, sau orice ar fi atins sau vazut.
Dar daca n-ar fi reactionat deloc negativ? Si ar fi fost totul chiar mai bine decat inainte?
S-a ridicat subit din canapea si a fugit catre iesirea din garsoniera lui sumbra si mica, inchistata cu carti si hartii fara niciun rost. A fugit, sperand c-o va prinde pe fata, dar n-a fost sa fie.
De ce noul il speria? Doar el se schimba tot timpul, devenea un ceva Nou, nu era niciodata cel de dinainte. Si totusi, noul din afara universului sau uneori ii producea sila, sau ii facea sa i se ridice parul de pe corp.
Se uita la semenii lui de sex masculin. Toti erau foarte pasionati sa descopere cat mai multe noutati, mai ales daca acea noutate era o femeie care sa ofere placere sexuala. Obsesia pentru sani ii coplesea pe barbati, acestea fiind primele care erau „luate la rost”. Masurate si cantarite din priviri, ofereau o placere nemarginita acelui norocos care a reusit sa le „detina”. In continuare era masurata compatibilitatea sanilor cu restul corpului, se cautau lucrurile neplacute ochiului, pentru a se stii exact unde trebuie sa nu se uite. Proportiile erau mai apoi pe lista. Totul sa fie cat mai proportional. Iar apoi, in cele din urma, se trecea la testarea interiorului femeii folosindu-se [barbatul] de proba de foc: sexul. Iar daca primele teste au fost luate cu brio de catre femeie, ultima proba devenea pe jumatate luata, fiind compensata de nivelul inalt de hormoni care abia asteptau sa tasneasca cu o viiteza supersonica pe un petic de piele feminin.
Da, un ritual foarte complicat, se gandea barbatul. Atatea lucruri intr-un timp atat de scurt, incat niciodata nu trebuia sa se dea de gol…barbatul.
Noul este un lucru ce place foarte mult umanitatii. Muzica noua, haine noi, carti noi, cladiri noi, femei noi, metode noi de contraceptie sau pozitii noi, mentalitate noua care sa fie mai toleranta cu sexualitatea, metode chirurgicale noi, medicamente noi, constelatii noi, misiuni catolice noi, biserici noi. Totul este asa de interesant. Si cine stia Noul devenea guru pentru o zi sau doua, pentru atata vreme cat acel Nou nu se epuiza.
Da, noul nu este etern. Este relativ si depinde de lungimea unei axe spatio-temporale care merge in paralel cu dorinta societatii de noutati si de viiteza de comprehensiune a informatiilor noi.
De cele mai multe ori, preturile noi aduc cea mai multa placere. Mai ales daca acestea sunt mai mici decat precedentele. Iar in situatiile de genul, calitatea produsului pe care se afla pretul mai mic nu mai conteaza. Poate din cauza asta barbatii au o obsesie a sanilor. Pretul platit pentru a vedea asa ceva a scazut, sani sunt peste tot, nu mai conteaza calitatea acestora. Nu mai exista exploratori ai sanilor perfecti. Totul este ca la o prezentare de produse. Sa fie doar pe piata, ca acestea se vor cumpara intotdeauna. Freud nu s-a gandit la asta…
Produsele noi creaza si ele valva in randul consumeristilor fanatici. Echipati cu un portofel plin cu carduri sau bani cash, acestia monitorizeaza precum politia secreta fiece canal sau sursa de informatii referitor la noutatile tehnologice, alimentare, de lux sau cosmetice. Iti cumperi o tableta de la Apple unde, desigur, poti descarca poze cu sani, in cazul in care obsesia ta pentru acestea se limiteaza doar la a le vedea, nu si la a le atinge.
Atatea ritualuri de initiere…cand omul se include in ceva nou vietii sale, exista intotdeauna un ritual. Fie ca este vorba de clasa intai, absolvirea unui ciclu scolar, fie ca de nunta, sau primul copil, noul isi are un anumit ritual. De frica sa nu ne suparam rudele sau pe cei apropiati, chiar daca avem o fobie fata de nou, sau de insusi ritual, trebuie sa trecem prin aceasta pentru a putea fi acceptati de societate in continuare.
„Noul controleaza fiecare ramura a vietii”, se gandea barbatul in timp ce inchidea usa de la apartament. „Nu degeaba nu sunt agreat de societate”, continua el in mintea lui.
„Daca noul n-ar fi reprezentat asa o parte mare din viata noasta, cu siguranta fata ar fi ales sa ma intrebe de ce m-am razgandit chiar in ultmul moment. Poate pentru ea, ce am facut eu a fost ceva nou. Si totusi, ea nu era chiar asa de noua. Ochii ei erau precum ai Celeilalte. La fel si sanii, la prima vedere. Inaltimea la fel…ea nu era nimica nou pentru mine. Si totusi, mi-era frica sa o descopar. Era, pana la urma, un om nou.”
Iar noul este limitat din start. Noul reprezinta doar o ciclicitate intre vechi si dorinta de schimbare. Ceva nou poate insemna ceva vechi cu o pata de culoare in plus. E doar o evolutie a vechiului. Omul cauta noul nu din cauza ca si-l doreste, ci din cauza ca se plictiseste usor si repede de vechi. Si vechiul va ramane, pana la urma urmei, baza noului. Noul nu este nou. Noul este doar ceva vechi si reactualizat.
Si atunci de ce atata zarva asupra acestui Nou? Omul nou. Noul iPhone. Noua tinuta de toamna, care si ea poate fi doar o reactualizare a tinutei de acum 30 de ani. Noul iubit, ales dupa criteriile vechilor iubiti: ce era bun de la ei, trebuie sa se regaseasca in acest nou iubit. Ce nu era bun la Ceilalti, nu trebuie sa apara in acesta Nou. Prin nou, omul vrea sa schimbe lumea, sa-si impuna propriile dorinte utopice, fetisurile sale, care au fost create ca urmare a ceva deja vechi.
Sanii tot aceeasi raman, ei fiind facuti din acelasi material din care au fost facute toate vietuitoarele de miliarde de ani. Nimic nou in asta. E doar o impresie ca am vazut ceva nou, dar mai precis era doar ceva vechi.
Nu. Noi doar ne mintim zi de zi, ca suntem oameni noi, ca am creat ceva nou. Noul e utopia noastra. E doar visul nostru. Copilaria noastra eterna. Totul absolut a fost creat deja, infinitatea posibilitatilor dovedeste asta…nimica nu e nou…

Mihai – proza

 

 

Mihai poate fi oricare dintre noi. Nu neaparat in forma lui pura de negativist, fixist, egoist, un mare inamic al umanitatii, dar fiecare dintre noi poate avea o parte din el, o parte care de multe ori, din cauza lipsei de control, poate produce unele inconveniente. Mihai este omul exagerat, omul care trebuie luat sub lupa, analizat pana in ultimul detaliu, disecat si folosit ca si un exemplu: exagerarea aduce nefericirea personala, mai ales cand aflii tu insuti faptul ca tu nu esti tu.

Eu sunt Mihai.

 

 

I. Mihai

0. Memento mori – partea a doua

…”moartea nu este cea mai mare pierdere in viata. Cea mai mare pierdere este sa mori in interior in timp ce tu inca traiesti”…

 

Totul trebuie sa aiba un inceput. Intotdeauna, orice lucru are un inceput. Inceputul meu este atunci cand mama si tatal meu au ajuns la concluzia ca un copil ar stabiliza familia, ca le-ar aduce beneficii morale si placeri. Asa ca m-au conceput si dupa 8 luni m-am nascut – am avut o nastere prematura, din cauza unor complicatii pe care le-a avut mama, nu cunosc mai multe. M-am nascut intro zi calda de iarna, cand soarele stralucea iar zapada se topea intrun ritm accelerat. Din cauza aceasta, mai multe zone din jurul orasului M au fost inundate. Chiar si orasul M era inundat. Canalizarea s-a infundat, iar apa dadea pe afara. Cateva tevi s-au spart din cauza zilelor antecedente de ger intens combinate cu o singura zi de caldura intensa. Deci orasul meu era plin de apa.

Cand mama mea i-a spus tatalui sa o duca urgent la spital, tata si-a luat cizmele in picioare, a luat-o pe mama in brate si a fugit la Dacia pe care o primise de la parintii lui in urma cu cativa ani, de majoratul sau. Si in masina era apa, atat de mare era – apa.

Mi s-a spus ca am fost un copil cuminte, ascultator, care invata repede. La varsta de 6 ani am fost intrigat de muzica, asa ca am inceput sa iau cursuri de vioara si pian. Aveam o profesoara batrana, un pic senila. O chema Magdalena si purta niste borcane in loc de ochelari. Parul ei alb ca neaua si statura ei mica si ingramadita imi tot dadea impresia ca ea nu este un om, nu, ci o creatura mitica din mitologia greaca. Dar acei ochelari cu lentila groasa si dioptrii imense nu o opreau sa cante. Dupa cateva decenii de cand stia sa cante la pian si vioara, Magdalena, draga mea profesoara, canta fara sa se uite. Simtea pianul si vioara de parca erau una cu ea. Corzile erau continuarea degetelor ei, la fel si clapele de la pian. Iar acestea aveau nervi. Atingand aceste instrumente, creand muzica, Magdalena intra intro transa: era in a 5a dimensiune. Femeie care folosea o bata pentru a se sprijini, devenea dintro data spasmotica, cu miscari bruste ale mainii, trunchiului si capului. Mi se facea frica cand o vedeam, aveam impresia ca se va rupe in doua daca mai continua. De cateva ori am si izbucnit in plansete.

Dar in acele momente, care pentru un copil de 6-7 ani erau ingrozitoare, a inceput sa mi se cladeasca ideea supra-omului. Omul care se poate schimba intro clipita. Omul cu multitudine de personalitati si un singur corp. Iar fiecare personalitate are o anumita putere asupra corpului biologic. Personalitati pentru diferite situatii. Personalitati ca sa nu te obosesti niciodata. Si toate personalitatile sunt unite. Ele te creaza pe tine. Ele-ti ofera individualitatea, originalitatea ca si existenta. Dintrun schilodit intrun om elastic si plin de viata. Si totul datorita unor lucruri pe care ti le impui. Ca un fel de buton rosu. Il apesi, esti alt om. Dar, esti un alt om, atata vreme cat traiesti in lumea ta.

Societatea distruge esenta omului si creaza alta, una de oaie stereotipala. Toti trebuie sa fie la fel. De ce? Ca sa fie mai usor de condus.

Scoala niciodata nu m-a pasionat. Am facut-o din cauza ca eram obligat sa o fac. Aveam note mediocre, dar nu imi pasa. Nivelul IQ-ului meu era net superior chiar si decat cel al profesorilor. Eu eram auto-didact. Mancam zeci de carti pe luna, retinand pana in ultimul detaliu toata informatia oferita de acestea. Dar nu m-am omorat niciodata sa ma deschid clasei sau a profesorilor. Mi-a placut sa fac pe prostul. Doar cand era necesar, intreaga informatie acaparata de mine in ani de zile, clocotind, zbura cu o viiteza supersonica catre persoana cu care vorbeam, lovind-o, distrugandu-i centrii nervosi, omorandu-i materia cenusie si instigandu-i o stare de inferioritate care, uneori, ducea la plansete sau iesiri nervoase. Din cauza aceasta, ma simteam superior celorlalti. Eram Zarathustra. Eram supra-omul.

Dar, in timp ce scoala nu-mi suradea, muzica, propriul meu corp si natura erau punctele mele slabe. Si cand zic propriul meu corp, nu ma refer la faptul ca mi-l adoram. Ci doream sa mi-l controlez in totalitate. Meditam in fiecare seara cate o ora pentru a putea sa-mi simt fiecare nerv, fiecare vas sanguin din corp, sa aud bataile inimii si cum intra aerul in plamani. Si, cunoscandu-mi tot mai bine corpul, incepeam sa imi pot controla si sentimentele si iesirie de acest gen. Am ajuns fara sentimente. Eram romantic, mai simteam gelozie din cand in cand, dar, asta era tot. Pentru mine, iubirea nu exista. Este ceva pentru oamenii inferiori mie. Cei care considera ca viata omului inseamna sa simti nu sa acaparezi informatie. Ca trebuie sa plangi si sa te doara atunci cand persoana “iubita” te paraseste, crezand ca viata nu-si are rostul fara ea/el, nu ca viata chiar nu isi are rostul daca nu cunosti nici cele mai de baza lucruri. Trebuie sa iubesti universul, totul, nu o persoana. Asta-i ceva copilaresc. Din cauza asta, nu ma pot mandri cu o viata intima prea complexa, precum Oscar.

Pe Oscar il stiu din gradinita. Dintotdeauna ne-am inteles. Imi seamana foarte mult, doar ca el are sentimente. Din cauza asta ii un pic pierdut in spatiu. Nu stie intotdeauna ce vrea, dar in rest, psihologia lui este stabila. Nu se schimba in timpul relatiilor lui intime, nici dupa ce se desparte de acea persoana. Simte durere, deznadejde, dar aceste lucruri sunt pe o durata scurta de timp. Si de fiecare data vine la mine, ca sa il ajut sa treaca peste acestea mai repede.

 

Viata mea nu a fost nimic altceva decat legatura intre doua actiuni antagoniste. Actiunea sociala si actiunea personala. Niciodata nu am tolerat o colaborare intre personal si social. De ce sa fac ce fac si altii? Din cauza asta nu mi-a placut scoala, nu am simtit nevoia sa-mi caut un loc de munca stabil si chiar sa termin, nici macar sa incep o facultate. Eu doar vroiam sa fiu cu mine insumi. Eu cu mine, undeva unde sa nu vad niciun om. Sa cunosc existenta mea si insusi universul. Asa doream eu. Si neputand face asta in societate, am incercat sa-mi creez un refugiu, chiar in sanul umanitatii. Refugiul eram eu cu Oscar. Oscar era eu, iar eu eram Oscar. Doar sentimentele ne diferentiau.

Eu eram Oscar, iar Oscar era eu. Doua fiinte disctinctiv-biologice care, impreuna, creau supremul.

 

Oscar nu mai traieste de 15 ani. Eu mai am de trait 10 minute. Inainte sa incep sa va povestesc cele de mai sus, tocmai ce avusesem un infarct. Este al doilea. Am trecut peste el. Ma simt vlaguit, nu am energie, abia pot deschide gura. De membre ce sa mai zic. Sa mi le misc ar insemna o durere oribila. Corpul imbatraneste, psihicul nu. Saliva imi curge pe barbie in jos. Din nas imi curge sange. Ma uit in gol la veioza si incetul cu incetul nu mai pot sa disting nimic altceva decat o lumina alb-galbenie foarte puternica. Peste 10 minute voi mai avea inca un infarct. Stiu asta, vad viitorul. Stiu tot ce se va intampla cu umanitatea si cu planeta asta. Stiu totul. Am reusit ce mi-am propus. Sunt un supra-om! Sunt un zeu! Un zeu muritor…

Ohh, Doamne, de ce? De ce am ajuns un zeu exact in momentul mortii mele?

Ma uit la ceas. Mai am 8 minute. Secundarul parca, dintro data, si-a scazut viiteza la jumate. Se invarte pe cadran, dar sacadat. Tic! Tac! Tic! Tac! Ceva nu este in regula…

Tic! Tac! Tic!…Tac!…Tic!…Tac!…

Timpul isi pierde din viiteza. Mor?

Cinci minute.

Acuma voi putea afla ce este cand mori. Acuma pot afla daca tot ce am dezbatut cu dragul meu Oscar, pe durata adolescentei, este adevarat. Oare mi-am trait viata cum trebuia? Cu siguranta am omis sa fac unele lucruri. De ce nu este nimeni langa mine?

Trei minute.

Aud cum respir. Aud bataile inimii mele schilodite. Bate din ce in ce mai incet. Imi simt intreaga retea de nervi si vase sanguine. Simt totul, dar nu ma pot misca. Inchid ochii. Ii deschid iarasi. Intuneric.

Un minut.

Niciodata nu am inteles adevarata gravitate a timpului. Aceste 9 minute au trecut cel mai incet. Mi-am vazut intreaga viata cu ajutorul ochiilor mintii. Am vazut totul. Stiu tot ce am gresit. Stiu tot ce nu am facut. Stiu totul.

Treizeci de secunde.

Vad un punct milimetric alb. Este chiar in centrul intunericului. Stiu ce este. Este nucleul universului. Este ca un fel de gaura neagra, dar in loc sa absoarba totul si sa faca sa dispara material, ea absoarbe subconstientul omului muribund si-l reintegreaza in univers.

Tic! Tac! Tic! Tac!

Zece, noua, opt, sapte, sase, cinci, patru, trei, doi, unu.

Si nimic. Nu mai simt nimica. Ma aud. Dar nu mai simt nimica. Inima nu-mi mai bate. Nu mai respir. Am murit.

Oare…este adevarat? Chiar este adevarat?

Deschid ochii. Intuneric. Vad intuneric. Simt intuneric. Miros intuneric. Vreau sa vad o stea in indepartare. O vad! Mai vreau sa vad inca una. Uite-o!

Se pare ca nu am murit degeaba. Totul are un inceput: moartea.

1. Totul are un inceput: moartea

…“Aveti grija sa nu va pierdeti substanta apucandu-va de umbra”…

 

 

– Nu mi se pare in regula, adica, nu inteleg de ce a facut-o…

– Nici eu, de ce crezi ca as sti tocmai eu? Sunt un om, un nimeni ca sa stiu de ce s-a intamplat ceea ce s-a intamplat.

– Dar, is sigur ca nu s-a sinucis din iubire! Nu are cum…nu era chiar asa de slaba! Avea un caracter atat de puternic…

– Lasa suspinele pe mai incolo, draga Oscar, nu-si merita rostul in acest moment. A murit, asta este, nu o mai putem reinvia oricat ne-am dori asta. Nu traim intro lume unde orice se poate intampla, pentru ca asa vrem noi, ci intro lume unde totul se intampla cu un motiv si scop.

– Da…da, adevarat.

– Hai Oscar, linisteste-te. Este o zi minunata afara, uite cum se joaca copii, de parca ar fi ultima lor zi din viata. Nu le pasa ce se va intampla maine. Sunt atat de inofensivi si de necopti, incat nu-si dau seama de atatea lucruri si tot ceea ce fac parca ar face-o pentru ultima data.

– Dar ei nu sunt constienti de asta…Mihai, de ce?

– Oscar draga, incearca sa uiti de intamplarea aceasta. Ai vazut-o de cateva ori prin liceu si crezi ca o cunosti. Ai vazut-o doar, nu o cunosteai. Dar pare-mi-se ca-ti placea de ea, de asta te doare moartea ei. Cum o chema? Ca am uitat…

– Maria. Si numele ei reda inocenta. Toate Mariile pe care le-am cunoscut au fost inocente, pure la suflet si cu un caracter, chiar daca copilaresc, atat de puternic. Off, Mihai, de ce e lumea atat de crunta?

– Esti un romantic si jumatate! Nu stiu cum iti permiti sa te gandesti la o fata moarta de parca inca ar trai. Nu esti capabil de schimbarile bruste, draga prietene. Imi pare rau ca a trebuit sa-ti spun asta.

– Nu-i nimica, trebuia sa o aud si stii bine ca poti sa-mi spui tot ce vrei…eu nu ma supar.

– Totusi Oscar, ai putea sa-mi povestesti un pic despre ea. Psihologii spun ca acest lucru ajuta la exteriorizarea sentimentelor care pot produce depresii.

– Presupun ca nu o sa ma asculti, deoarece stiu ca nu te intereseaza. Dar o voi face…

 

Mai tin minte cand am vazut-o prima data si sunt sigur ca vei spune ca m-am indragostit de un clicheu fizic…adica, stii bine cum arata: parul ei blond si lung, atat de stralucitor! Vai, ochii ei albastrii…hai, Mihai, te rog, nu chicoti. Stiu bine ca nu-ti plac clicheele si mai ales cand incep o poveste, incep cu descrierea fizica. Bine, nu o mai descriu fizic!

Era un anume lucru ce ma fascina la ea. Era tot timpul calma. Ma uimea lucrul acesta. Putini mai sunt calmi in zilele astea si si mai putini care pot sa se mentina asa. Da, Mihai, tu esti unul dintre ei…dar faptul ca ea putea sa ramana calma tot timpul si in situatii grave, precum cand i-a murit mama, m-a uimit. Eram pe hol si vine Dumitrescu si-mi spune vestea aceasta si eu imediat m-am intristat, deoarece instant, m-am gandit la mama si cum ar fi daca ea nu ar mai exista. Si m-am simtit un pic stanjenit din cauza aceasta. Dar cand am vazut-o pe Maria, ea era calma. Toata lumea era uimita, de cum putea ea sa mai zambeasca stiind ca mama ei a murit. Si acuma ma intreb de aceasta. Si nu parea a fi o fata caruia sa nu-i pese…

O data am si vorbit cu ea. Acum trei saptamani in laboratorul de informatica. Avusese ora inaintea mea, dar ea mai ramasese sa termine un program. Cand am intrat in laborator, am vazut-o si pe langa asta, am vazut si locul gol de langa ea. M-am asezat si am incercat sa intru in vorba cu ea.

– La ce lucrezi? Pare complicat.

A inceput sa-mi explice, dar eu nu intelegeam nimic. Cunosti aparteneta mea la informatica: nula. Dar eu eram fascinat cu cata placere imi explica.

– Asa-i ca nu ai inteles nimica din ceea ce ti-am spus?

Imi zambea si era calma, desigur. Poate un pic stanjenita de faptul ca nu am inteles nimica. Nu parea sa nu-i convina situatia in care ea isi pierduse cateva minute in a-mi explica, ci mai degraba ca nu am inteles eu…

– Imi pare rau…nu.

Si am rosit. M-am intors spre calculatorul meu. Cand m-am intors catre ea, Maria disparuse.

Si desigur, cand am auzit faptul ca sa sinucis, ieri, nu am putut crede! Sincer, nu puteam, nu am VRUT sa cred! Oare de ce a facut-o? Daca nebunul ala de Ion i-a facut ceva, am sa-l…bine, ma linistesc.

 

– Stii Oscar, de multe ori, cand ti se intampla fel si fel de lucruri pe care tu nu vrei sa le exteriorizezi, totul se stratifica si devine tot mai greu de acceptat si purtat. Sunt zile cand ai vrea sa nu mai stii nimica, si presimt ca Maria asta a ta asta a patit. Faptul ca mama ei a murit si pe langa aceasta am auzit si eu din greseala ca tatal ei a plecat de acasa pe cand avea 10 ani, ma face sa ma gandesc la acest lucru: ca ea nu a murit din cauza niciunei iubiri ci din cauza ca a tinut totul pentru ea si dupa aia a explodat. Cum s-a sinucis?

– S-a taiat pe vene si a luat un pumn de medicamente…

– Da, iti spun eu, din cauza asta s-a sinucis. Ii o moarte mult prea dramatica ca sa fie din cauza iubirii. Asa de prost se simtea, atat de “nimeni” si plina cu sentimente negative, incat a ales calea cea mai oribila de a muri. Uite de ce-ti spun eu tie, draga Oscar, sa-ti mai temperezi sentimentele. Desigur, nu ma refer la faptul ca-mi este frica ca te vei sinucide. Dar, sentimentele te pot duce in multe locuri urate ale existentei tale.

– Inteleg. Oricum, sper sa se afle in curand cauza mortii ei. Politia face tot ceea ce-i este in putinta sa afle adevarul. Daca ceea ce spui tu este adevarat, foarte sigur ca si Ion sa-si aiba un rol important in moartea ei. Adica, totusi, a inselat-o si ea stia despre asta.

– Da, are si el un rol important, dar nu la fel de important ca mama si tatal ei. El era doar un pion sau poate chiar scanteia care a dus la toate acestea. Dar hai sa nu mai vorbim despre asta, nu o vom aduce nici inapoi si nici nu vom rezolva nimica.

– Bine…

 

– Totusi, ce este dupa moarte?

– Oscar draga, nu stiu, nu am fost mort, nu sunt mort, dar intro zi voi muri si voi afla. In caz ca voi fi eu primul dintre noi doi, cumva, te voi anunta. Subiectul mortii mi se pare a fi cel mai inexplicabil si fara rost lucru despre care poate vorbi un om. Adica, aici este vorba despre a cunoaste nefiinta umana si insusi universal pentru a-i intelege legile si regulile. Dar, noi suntem deja in hora si jucam, deci intro zi vom afla ce este la capatul tunelului. Intro zi…desigur, putem specula, daca vrei. Mai degraba as dori sa stiu ce gandesti tu…

– Pai, eu cred ca dupa moarte este un tot absolut. Adica ii ceea ce vrei tu intro forma fara limite. Nu stiu chiar cum sa explic. E un lucru pe care l-am descoperit venind de la orele de engleza, catre casa.

– Incearca sa te exprimi cum poti, ceva, cu siguranta, voi intelege. Asa ca, te rog, continua. Ai inceput interesant…

– Deci, cand mori, subconstientul tau se va desparti de corpul tau, va deveni una cu universal doar ca, nefiind intrun corp-observator, nu vei vedea nimica. Ceva de genul, gandeste-te la subconstient ca la o entitate care aude, vorbeste, gandeste, are un liber arbitru pur, doar ca nu vede nimica. Deoarece este intrun tot absolut. Iar, eu vad acest tot absolut ca pe un loc unde imaginatia ta poate crea ceea ce vrei tu, astfel incat vei vedea, dar nu cu ochii biologici, ci cu ochii mintii.

– Vrei cumva sa insinuezi, ca eu si tu, dupa  ce vom muri vom fi in stare sa cream lucruri? Chiar si universe? Ca aici bati cu ideea de imaginatie si ochi ai mintii…

– Exact! Suntem constienti ca exista universe paralele, dar nu le-am descoperit. Noi insine putem fi universul creat de o entitate de genul. Poate chiar unul din strabunicii nostrii. Dandu-si seama ca au o posbilitate fara limite, au ales sa-si vada stranepotii. Ce zici de asta?

– Hmm, e interesanta ideea, mai ales ca nu implica religia cum fac multe din cunostiintele noastre. Ci mai degraba o teorie de fizica cuantica, pe care nici unul dintre noi nu o intelege. Dar totusi, ai spus ceva interesant. Continua…

– Pai cam asta-i tot. Speram sa ma poti ajuta tu cu idei de ale tale. Sau sa mi le dezvolti pe ale mele. Stiu ca poti, Mihai!

– Nu te credeam solipsist. Adica observ ca insinuezi ca un “cineva/ceva” poate crea totul din nimica. Poate chiar tu? In orice caz, ai omis sa-mi spui niste lucruri. Acel “cineva/ceva” creaza totul. A creat fiintele vii. Dar noi avem gandire si constiinta proprie, adica suntem individuali. Acea entitate cum a facut asta?

– Nu stiu…stai sa ma gandesc. In ideea ca entitatea este una cu universul, sigur stie si asta. Posibil ca a facut un fel de program – nu stiu cum sa numesc procesul -, precum la informatica, care implica niste baze-actiuni stereotipale, de genul “tu de la varsta X vei incepe sa faci asta”, dar din cauza faptului ca oamenii nu se nasc in aceasi cultura, societate, unii au parte de educatie, altii nu, evolutia lor se diferentiaza de a celorlalti. Adica nu stiu, este un gand venit pe moment.

– Da, il accept. Mai ales ca entitatea este una cu universul, iar timpul este relativ, cu siguranta a avut timp pentru a crea un sistem foarte complex, greu de descifrat si schimbat. Un sistem cu mii, poate milioane de ramuri. Sau poate un sistem care, la fiecare copil nascut, schimba ceva de la sine, pentru ca ceea ce-i implementeaza noului nascut, sa fie diferit de a celorlalti, sau sa mai fi existat candva cu sute de ani inainte.

– Cam asa ceva. Oare Maria si-a creat propriul univers? Sau, macar, daca lucreaza la el…

– Cine stie, draga Oscar, poate. Suntem inferiori ca sa stim asta. Intro zi o sa aflam si noi. Desigur, nu te grabi sa mori. Si viata isi are placerile ei, fie positive, fie negative. In orice caz, cred ca este plictisitor si obositor sa fi una cu universul pentru o eternitate…daca ajungi sa joci pe dumnezeul.

– Cu ocazia aceasta, totusi, de la agnosticismul nostru, am ajuns sa dezvoltam o teorie cum ca ar exista un dumnezeu.

– Cu siguranta exista, dar nu acela promovat de crestini si de alte religii. Acei zei sunt prea umani si prea draguti ca sa existe. Un adevarat zeu nu se arata, nu vorbeste cu creatiile lui, ci monitorizeaza intreaga sa creatie din intuneric. Si posibil, mai ajuta pe cativa, din cand in cand, oameni care sa fie superiori celorlalti…

– De ce?

– Ca sa evolueze rasa umana, draga Oscar. Nu cred ca un zeu ar dori sa-si vada creatia stagnand ca evolutie individuala.

 

 

 

2. Adevarat? De unde stii tu ca este adevarat? – Sacrificiul

…”Un lucru nu este neaparat adevarat doar din cauza ca un om ar muri pentru aceasta”…

 

Uite, vin norii. Ma tot intreb de ce lumea se ascunde in casa cand vin norii, mai ales cei de ploaie. Si ce-i daca ploua? Si ce-i daca te uzi? Te racesti, in cel mai rau caz. Oamenii uita aceste placeri simple precum acela de a simti ploaia curgandu-ti pe fata, pe tot corpul. De obicei atunci eu simt ca traiesc. Furtuna este vremea mea preferata. Cand incep vanturile si ploaia, tunetele si fulgerele, eu ies afara. Port un tricou si pantaloni si ma plimb. Simt umezeala corpului si frigul produs de vant. Simt cum sunt impins in spate de fortele naturii, cum mai am putin si o sa pic, nu pot sa ma uit in fata deoarece zboara ploaia si alte lucruri la mine-n ochi. Toata lumea fuge de placerile acestea simple. Toti aleg placerile oferite de societate, acele placeri complicate si fara rost ca de exemplu sa joci poker, sa atipesti pe canapeaua din camera de zi, sa te uiti la televizor. Ei numesc aia relaxare. Corpul o numeste stagnare. Omul isi sacrifica corpul si mintea doar pentru niste placeri fara rost. Cum mai poti cunoaste existenta ta, motivul existentei tale daca nu stai in mijlocul unei intemperii, sa vezi cat poti rezista, sa-ti controlezi frica, furia, ci sa alegi sa stai in casa, cu pipa in gura, in fata focului.

Si ma tot intreb, ce este sacrificiul? Am mai tot incercat sa port discutii cu amicii de la bloc despre sacrificiu, iar in loc sa fiu fericit ca port discutia aceasta cu ei, am ajuns sa fiu dezamagit.

– Sacrificiul este atunci cand mori pentru tara. Adica mori tu, ca ceilalti sa traiasca.

– Eu cred ca sacrificial este atunci cand esti in stare sa-ti pierzi o mana si un picior doar ca sa stii ca persoana sau persoanele iubite sunt in siguranta.

– Sacrificiu…sacrificiul este chestia aia…cand esti dispus sa pierzi ceva pentru altceva.

Auzi ce raspunsuri mi-au dat. Sacrificiul! Ha! Draga Oscar, sper ca nu-mi vei spune aceleasi lucruri. In tine am incredere.

Sacrificiul. Definitia sociala este cea pe care am spus-o mai inainte si anume, raspunsurile celor de la bloc. Dar o voi spune si in cuvintele mele, sau voi incerca. Sacrificiul este atunci cand esti dispus si sa ajungi in situatia de a pierde ceva, lucru ce un individ considera necesar in viata sa de zi cu zi, pentru binele sau sau a altora. Ceva de genul, cum fac parintii de pleaca in strainatate sa lucreze si-si lasa copii in grija altora decat a lor. Cu ocazia aceasta, ei au sacrificat copilaria si buna evolutie psihica a copilului lor, lucru ce poate crea probleme la nivel adaptiv-reglatoriu. Bietul copil poate ajunge sa minta zilnic, sa fure, sa fie un inapt social, doar din cauza ca nu si-a primit educatia, fie ea buna, fie ea rea, din partea parintilor. Si totul, pentru binele familiei.

Oricum, eu impart sacrificiul in trei parti: sacrificiul de grup, sacrificiul pozitiv si cel negativ. Acela de grup e cand mori pentru tara, cum spunea unul din amicii mei de la bloc. Acela pozitiv e cand, dupa ce te-ai “sacrificat”, gasesti o cale sa-ti revi dupa “trauma”, in mare parte, reprezinta perseverenta si optimismul individului. Si acela negativ, na, desigur, opusul celui pozitiv…

 

– Dar Mihai, asta inseamna ca noi facem sacrificii zilnic. Adica, si prin simplul fapt ca eu ii mai dau lui Tibi pachetul meu si mie imi este foame, este un sacrificiu.

– Exact aici vroiam sa ajung, dar mi-ai luat-o inainte. Asa ca nu mai vad motiv ca sa mai existe termenul “sacrificiu” in limbajul nostru de zi cu zi.

– In orice caz, vorbeai de sacrificiu ca si definite sociala. Care este adevarata definitie?

– Pai tocmai ce am spus-o si anume ca nu exista. Este o actiune necesara in viata noastra de zi cu zi, deoarece nu putem doar sa acumulam, mai sunt zile cand mai trebuie sa si evitam, uitam, eliminam lucruri pentru a cunoaste, salva altele. Adica, cuvantul acesta este doar o eticheta pusa de niste oameni care se considera normali, iar totate actiunile care difera de a lor, pot fi considerate “sacrificiu”. Exista pentru a diferentia anumite etape sau momente ale vietii, dar aia nu inseamna ca acele etape si momente chiar exista cu adevarat. Pot avea un substrat adevarat, dar restul este o cacealma. Sacrificiul in iubire, de exemplu…ca daca tot vorbeam mai inainte de Maria si Ion. Faptul ca Maria a acceptat sa ramana cu Ion, chiar daca acesta a inselat-o, poate fi catalogat drept un “sacrificiu”. Dar mai degraba este o trecere cu vederea. O naivitate din partea Mariei si a sentimentelor ei de “iubire” fata de maimuta aia. As putea face si o schema. Dar nu am nici foaie nici pix.

– Am eu. Stai asa sa caut in ghiozdan.

– Deci. Facem o piramida, o impartim in cate bucati vrei tu. In orice caz, o sa prinzi ideea. Jos de tot, la baza, scriem “cei slabi cu inima” – nu-mi vine altceva in cap -, adica cei ce au boala sentimentalismului extrem. Baza este mult mai mare ca si arie decat zona din varf, adica ei se vor “sacrifica” mai des decat cei din varf. Aceia din varf, oameni precum noi, sa scriem, “rationali, logici si mai asentimentalisti”, vor “sacrifica” mult mai putine lucruri decat cei de jos, din cauza faptului ca pot gandi mai multe metode de a iesi dintro problema. Si si sacrificiile lor nu vor fi intotdeauna grave, ca de exemplu, tu si pachetele pe care i le mai oferi lui Tibi. Iti va fi foame o perioada de vreme – pana ajungi acasa, sau pana in pauza, in caz ca ai bani sa-ti cumperi ceva de mancare – si dupa aceea sacrificiul a luat sfarsit. Nu ti se pare logic?

– Ba da. Oricum, ma gandesc asa, cum de sunt unii oameni atat de incapabili psihic incat sa determine sacrificiul adevarat si cel fals. Adica, nu stiu daca intelegi ce vreau sa spun.

– Adica de unde stiu daca acel lucru aflat in fata lor e adevarat? Simplu. Nu gandesc. Ei accepta adevarul asa cum au fost invatati si crescuti. Niste defintii stereotipale, invatate in familiile lor “slabe cu inima” distorsionand intreaga idee de “adevar”. Acuma, nici noi nu stim care este adevarul suprem, dar putem gandi mai logic decat ei. Nu avem de unde sa stim daca teoria ta despre ce este dupa moarte este adevarata ori ba, dar ai conceput-o, impreuna cu mine, intro forma mai logica si rationala. Desigur, nu ne-am uitat la ea din toate punctele de vedere, dar noi am conceput o idee, pe cand altii accepta ceea ce li se spune: ca dupa moarte, omul merge in Rai sau in Iad. Adica, li se fura liberul arbitru si sunt indoctrinati cu o forma arhicunoscuta de “adevarurile existentei umane”, totul invartindu-se in jurul marilor religii si ideologii. Nu avem de unde sa stim ce e adevarat si ce nu este, dar putem specula, iar lucrul este cu atat mai adevarat cu cat este mai logic. Simplu, asa-i?

– Suna simplu, dar ca sa ajungi acolo, ai nevoie de ceva creier. Adica nu ai putea ajunge la niste idei personale daca nu ai o anumite cunostiinta de cauza, adica daca nu cunosti alte idei despre un anumit lucru si acel “adevar impus”. Necunoscand nu poti ajunge la o idee personala. Nu ai de unde pleca. Nu suntem destul de capabili de a pleca de la zero si sa ajungem la infinit, mai ales pe durata unei singure vieti.

– Da…uite, incepe sa ploaie. Te grabesti undeva?

– Ehh, cam da, trebuie sa o ajut pe mama cu curatenia, macar nu o sa spal geamurile astazi. Si trebuie sa invat la istorie pe maine, ca am o lucrare de control.

– Inteleg. In cazul acesta ma voi indrepta si eu catre casa.

 

 

3. Iti este frica?

…”Tuturora le este frica de ceva. Doar asa poti afla daca cineva te iubeste; atunci cand ii este frica sa te piarda”…

 

– Ai stiut la lucrare?

– Cat de cat. Nu a fost greu. Ne-a dat sa scriem despre razboaiele din secolul XX si anumite politici duse de anumite tari din Europa. Pauza mare, asa-i?

– Da. Vii la o tigara in spatele liceului?

– Stai asa sa fug sa-mi iau pachetul de tigari si cel cu mancare din banca. Revin cat ai clipi.

 

– Ai cumva o bricheta? A mea nu mai are gaz. Asa…multumesc. Ma gandeam ce sa fac astazi. Parca totusi aerul asta rece ma cam face sa stau in casa. Dar nu prea vreau sa stau in casa.

– Vremea asta este cea mai frumoasa dintre toate. Atata vreme cat timp gasesti o banca uscata si un coltisor linistit in parc, totul este perfect. Hmm, dar ma cam uit in jur si observ ca nu prea sunt banci uscate. Eh, se rezolva cu un servetel. Sau poate, daca nu iti este frica ca te vei raci, poti sa te asezi fara sa mai stergi nimica. Zic asta, deoarece ii vad pe baietii din a 10a cum joaca fotbal in pantaloni scurti si tricou pe ei si sunt atatea balti si multa mocirla in unele locuri ale terenului. Vad ca nu le pasa daca racesc sau nu, ei tot joaca fotbal. Uite-o pe Catherine…

– Catherine! Catherine! Ai stiut la lucrare? Poftim?…asa si eu!

– Ma intreb de ce trebuie sa zbiere unii oameni dupa altii cand stiu ca intro perioada foarte scurta de timp se vor intalni fata in fata datorita faptului ca, se intampla sa fie in aceasi clasa.

– Eu nu vad de ce te deranjeaza…daca tu nu o faci, aia nu inseamna ca nimeni nu ar trebui sa o faca. Mai precis, daca tu nu zbieri dupa cineva pe strada, de ce sa fie toti la fel ca si tine? Tu tot spui ca omul trebuie sa fie individualist. Hai na, nu te supara ca ma apar cu propria ta idee…stii ceva? Las-o balta. Hai sa mergem in scoala.

 

– De ce intotdeauna trebuie sa se ia in gura cu mine? Mai ales la ora de romana! Si intotdeauna incearca sa ma combata cu ideile ei copilaresti de visatoare! Nu au nicio logica! Si ce daca era o poezie de Eminescu? Totul se poate explica in cuvinte ca sa inteleaga toata lumea, nu cu…cu prostii de ale ei…

– Ce s-a intamplat Oscar?

– Iar s-a luat ASTA in gura cu mine. Tot timpul ii este ciuda ca eu pot sa explic poeziile intro aura mai pe intelesul tuturora decat ea. Si pe langa asta, nici NU observa ca intregii clase nu-i convine cand incepe ea sa explice. Totul e prea ROZ in viziunile ei si prea perfecte, chiar daca poetul a scris poezia avand sentimental de deznadejde si melancolie si depresie.

– Presupun ca vorbesti de Catherine? Adica, ai spus “asta” si ai aratat cu degetul catre ea. Ea cand a observat si-a ridicat nasul si a plecat cu pasi mari si rosie precum racul…de furie, presupun.

– Da, de EA vorbesc!

– Si erai atat de fericit cand ai zbierat dupa ea pauza trecuta. Ma amuzi.

– Deloc…ne intelegem bine atata vreme cat nu e o poezie la mijloc si atunci ne…

– Va placeti, dragul meu.

– Nu!

– Suni precum un copil mic. Te-ai rusinat. O admiri, asa-i? E singura din clasa care se poate ridica la nivelul tau de intelegere a poeziilor.

– Dar spune prostii, intotdeauna.

– A intelege poezia e la latitudinea fiecaruia. Tu o intelegi intrun fel, ea in alt fel.

– Dar tot timpul spune aceleasi lucruri.

– Pai, da, deoarece si-a format o anumita viziune asupra a tot ce e poezie. O idee generala. Si, cred eu, se ia in gura cu tine din cauza ca ii este frica ca tu sa ai dreptate si ea nu. Se apara.

– Se apara spunand numai si numai prostii? Ce lucru…

– …copilaresc? Dar, Oscar draga, scuza-ma ca rad, dar toti de aici, din acest liceu, suntem copii. Ca exista unii mai maturi sau care percep lumea total diferit decat ceilalti, inseamna ca au crescut altfel decat noi, sau au trecut prin anumite probleme familiare pe o durata mai lunga de timp care i-a obligat sa se maturizeze. Dar, la sfaristul zilei, cu totii suntem copii. Si atunci, ce mai este copilaresc si ce nu? Copilaresc este tot ceea ce facem, ne-copilaresc sunt lucrurile pe care le-am invatat din lucrurile spuse sau create de adulti. Dar si acolo, depinde de perceptia fiecaruia. Suntem liberi sa credem ce vrem.

– Bine…atunci…

– Atunci, voi doi va placeti. Pe tine te cunosc, iti face placere sa te iei la cearta. Dar pe ea nu o cunosc. Poate o face doar ca sa intre cumva in viata ta. Presupun ca nu o prea bagi in seama…si, o alta presupunere de a mea este, ca nefacand ceea ce face, ii este frica sa te piarda. Adica, sa uiti de ea? Nu stiu, nu prea inteleg sentimentele astea. Iti propun sa mai vorbesti cu ea din cand in cand, daca acest gen de certuri nu-ti plac. In timp o sa scada intensitatea “luatului in gura” dintre voi doi. Dar, cum am spus pana acuma, este doar o presupunere de a mea.

 

 

4. Memento mori – partea intai

…”Nu ne aducem aminte de zile, ci de momente”…

 

Uimitor este ca, am avut dreptate. Chiar se placeau. Si ce a fost si mai uimitor este ca, relatia lor a inceput sa se imbunatateasca exact dupa ce am avut acea scurta discutie cu Oscar.

Timpul a trecut foarte repede, am terminat liceul, iar Oscar a inceput facultatea. Viata mea mergea pe cursul ei natural. Incetul cu incetul il pierdeam pe Oscar din cauza faptului ca relatia lui cu Catherine se imbunatatea si se apropiau tot mai mult unul de celalalt. Era oribil, eu ajungeam sa fiu din ce in ce mai singur, pe an ce trece. Iar cei mai singuratici ani au fost in adolescenta timpurie. De la 17 ani incepand, mai precis.

Nu-mi aduc aminte de zile ci de momente. Si acele momente au fost putine dar lungi. Un moment din viata mea ar fi atunci cand sistemul meu de valori a picat. Tot ceea ce crezusem eu ca fiind rezistent precum otelul si puternic precum o ideologie de baza a societatii, s-a dovedit a fi nimic altceva decat niste ganduri copilaresti.

 

Erau zile si zile intregi cand, dupa ce ma intorceam de la scoala, mancam si ma puneam in pat. Incercam sa fac sa fie cat mai intuneric, lumina ma enerva. Ma dureau ochii, de felul meu nu prea suport lumina. De aia-mi si plac zilele intunecate si ploioase.

Si stateam in pat. Imi aprindeam o tigara. Si stateam in continuare. Nimica nu se intampla. Nu puteam sa ma gandesc la nimica. Absolut la nimica. Mintea mea – absolut goala. Dar uimitor, nu ma plictiseam. Chiar daca nu-mi puteam imagina nici macar un cui zburator – asa, un exemplu copilaresc – orele treceau precum norii sub influenta vanturilor puternice. Acuma e ora 15, iar peste o clipita s-a facut ora 22. Parca in zilele acestea nu eram eu, parca corpul si constientul meu erau pasate unei entitati diferite de mine. Nu aveam control asupra mea. Nu aveam puterea de a schimba situatia.

Incepeam sa urasc diferite lucruri. Incepeam sa nu mai gasesc rostul altor lucruri. Incepeam sa gasesc alinarea in trecut. Incepeam sa ma gandesc ca eu nu ar fi trebuit sa fiu asa. Imi aduceam aminte de anumite momente de cand eram mic. Paream inocent si prostanac. Paream a fi totusi cineva. Chiar daca fara rost in lume, decat acela de a creste si a deveni singur cineva, eu aveam impresia ca eram cineva – eram Mihai. Adevaratul Mihai, care din cauze inca necunoscute a ajuns sa nu mai fie el. Eram Mihai, acel copil care ar fi trebuit sa evolueze ceea ce avea deja nu ceea ce nu putea atinge.

Nu mai intelegeam nimica.

Oscar era singura persoana pe care o mai suportam. Dar el o avea pe Catherine, eu pe nimeni, si ca respect fata de el, il lasam in propria-i lui voie. Asa ca eram singur.

Sincer, nu mai intelegeam nimica.

Pana cand…

 

Intro zi de vacanta de vara, dupa multe alte zile de genul, stateam in pat cu tigara pe jumatate fumata. Camera total intunecata, nici nu mai stiu daca era zi sau noapte. Auzeam doar muzica in surdina, auzeam fiecare instrument in parte, fiecare nota, fiecare schimbare de viiteza, oricat de nesimnificativa, auzeam totul. Si pe langa asta, auzeam si fiecare scartiala de parchet, orice poc! din perete, orice piatra ce era miscata afara, pe strada.

Undeva in partea mea dreapta era singurul obiect pe care-l puteam defini ca fiind ca atare – pachetul de tigari.

Si atunci a fost primul moment dupa saptamani si luni de zile de negandit, cand mi-a venit un gand. Chiar daca pare a fi un clicheu, a fost un gand care le-a inceput pe toate. M-am ridicat in fund, stand cu spatele drept si m-am intrebat:

– De ce oamenii, care au un moment depresiv peste care trebuie sa treaca, fumeaza tigari, sperand ca-i va ajuta?

Am spus totul cu voce tare, incat mama a intrat in fuga in camera sa vada daca sunt bine. I-am aratat cu mana sa plece, conformandu-se in tacere si sobrietate.

Si din aceasta zi gandurile nu au mai putut fi oprite. Din acea zi, am inceput sa intru in panica, sa plang, sa-mi fie frica de mine insumi.

Ce am ajuns?

Ce am ajuns!

De ce?

De ce?

De ce sunt asa?

Si plangeam si plangeam si iar plangeam. Era ca si in filmele acelea de fictiune, sau ce, cand o persoana se trezeste ca are doua persoane in el, sau na, doua ego-uri. Doua ego-uri care ii pot controla toate actiunile, vorbele, totul. Doua ego-uri care se bat pentru suprematie. Cine-l va controla pe Mihai? Cine? Cine?

 

Pe la climaxul perioadei acesteia de panica totala, intro zi de toamna, sfarsit de vacanta, a venit Oscar la mine. A observat disparitia mea, dar a observat-o diferit – timpul disparitiei mele sociale, ca si timp, le-a intrecut pe toate. Asa ca a decis sa vina sa ma viziteze.

Ajuns la mine in camera, nu m-a recunoscut.

Eram slab, palid, nemancat de cateva zile.

 

 

5. Un alt Mihai – reconstruind ceea ce

nu a fost contruit niciodata

…”ceea ce poate parea a fi sfarsitul, poate fi mai degraba un nou inceput”…

 

– Mihai?

– Intr-adevar, eu sunt. Nu par a fi acelasi Mihai de odinioara, nu-i asa?

– Dar…plangi…

– Plang tot ceea ce nu am plans o viata intreaga. E sfarsitul, Oscar, e sfarsitul meu.

– Nu inteleg…ce ai patit?

– Ma schimb. Si nu accept schimbarile dramatice de genul.

– Off, dragul meu Mihai.

– Nu e chiar asa de grav. Incepe sa-mi placa sa plang. E un sentiment interesant de frica, compasiune, ura, fragilitate psihica. Pot sa ma fac singur sa plang doar gandindu-ma la lucrurile care plang – aveam 4 ani si m-am taiat cu cutitul, din greseala. Si o fac des. Unii spun ca prin a plange elimini toate gandurile negative din tine.

– Off, dar nu e stilul tau.

– Nimica nu mai este stilul meu. Sunt dat dracului. Sunt un nimeni. Si se pare ca sunt obligat sa iau totul de la capat.

– Nu inteleg.

– Nici eu.

Dar incerc sa inteleg. Pana acuma, stiu asta. Tot ce am fost si am vrut sa fiu…a picat. Nu, nu glumesc Oscar.

Sunt superior celorlalti, stiu asta. Inteligenta mea este net superioara. Tot ceea ce pot spune si arata prin vorbe poate distruge si cele mai rezistente idei. Am lucrat ani de zile pentru ca acest lucru sa existe. Am fost rezistent impotriva tuturor represiunilor din exterior. Am rezistat si am luptat ani de zile in defensiva ca dupa aceea, gansind punctul slab al atacatorului sa fie randul meu de a ataca. Si intotdeauna am biruit. Am castigat de fiecare data. Si ma simt oribil de tot, acuma, stiind ca dupa ani de zile de castigat reputatia – un lucru nu prea necesar pentru mine, reputatia – de unul dintre cei mai puternici oameni din acest oras, imi dau seama ca nu sunt. Am cazut in extrema cealalta. Acuma pot sa plang doar uitandu-ma la mine in oglinda. Nu ma mai suport, Oscar, nu ma mai suport. E ceva in neregula cu mine. Si simt ca am omis ceva in toti acesti ani, stiu sigur ca am omis ceva! Dar ce am omis? Ce am omis? Spune-mi Oscar, o, dragul meu Oscar, cum ce am gresit in acesti ani?

– Ai gresit negandu-ti sentimentele. Nu e nimica rau daca nu crezi in iubire, dar sa nu crezi in propriile-ti sentimente e un lucru care, ehh, poate sa te faca extrem de vulnerabil. Suntem oameni, nu masinarii. Avem o parte animalica in noi care cere afectiune in schimbul sentimentelor proprii. Avem nevoie de ele. Accepta-le si controleazati-le si-ti spun eu ca nu vei avea nicio problema. Uita-te la mine, Mihai draga…am cazut vreodata in eterna disperare? Am avut vreodata o depresie? Mi-am negat vreodata actiunile mele? Am zis eu vreodata ca mi-am gresit cu ceva?

– Nu…niciodata!

– De ce nu m-ai crezut atunci cand ti-am spus acestea?

– Nu stiu si acuma-mi pare rau…off, Oscar!

– Linisteste-te Mihai, nu mai plange. Niciodata nu am vazut rostul plansului, decat la cei ce sunt slabi de inger si au nevoie de atentie exagerata. Tu nu esti unul dintre ei! Hai, nu mai plange. Ridica-te in doua picioare…si…infrunta-ti partea insensibila. Nu te ajuta cu nimica mai mult decat sa te consideri un nimeni. Hai ridica-te si aprinde-ti o tigara. Daca poti, adu-mi si o cafea. Si dupa aceea iti voi povesti ceva.

– Off, caine de copil! Intotdeauna stii cum sa ma faci sa zambesc.

– Ma intreb de ce nu mi-ai cerut ajutorul de mai demult.

 

Astazi m-am intors din vacanta mea, chiar daca impreuna cu parintii, dar nu conteaza asta. Am fost in Egipt. Ehh, foarte cald acolo si prea mult soare, lucru ce nu mi-a placut foarte mult. Dar am ajuns sa ma indragostesc de desert. Sa vezi in fata ochilor, pana la linia orizontului doar dune de nisip, este extraordinar. Simti eternul – cate lingurite de zahar vrei? – si te simti mic. Dar oricat de mic ai fi, poti rezista, oricat de cald ar fi si oricat de mult soare te-ar batea in cap. Cred ca in cele doua saptamani, cat am stat in Egipt, i-am batut pe parintii mei la cap destul de mult incat sa fac aceasi calatorie cu camilele prin desert de opt ori. La un moment dat mi-a dat prin cap sa fug de langa ai mei si sa stau macar o noapte in desert, dar mi-am adus aminte de documentarele acelea de pe Discorvey cu povestile oamenilor pierduti prin desertele lumii si mi-am dat seama ca ar fi o prostie din partea mea sa fac una ca asta. Mai ales ca eram prost echipat. Asa ca, am ales sa ma cert cu ai mei si sa le fac capul calendar si sa ma lase de mai multe ori cu camilele prin desert decat sa ma pierd pe acolo si cine stie, poate chiar sa mor. Nu ma deranjeaza ideea de moarte, mai ales dupa ce am povestit despre moartea Mariei, dar sunt inca prea tanar si cunosc prea putine lucruri despre existenta ca sa-mi permit sa intru in infinitatea numita moarte.

Asa ca stateam cat de mult puteam intrun punct de unde sa nu vad nimic altceva decat desertul – eternul desert. Si m-am gandit la mai multe lucruri – ahh, inainte de asta, sa spun ca de fiecare data cand eram in desert, uitam de existenta Catherinei, adica o consideram inecesara ca sa mi se tulbure privelistea cu imaginea ei, adica am ajuns sa ador desertul prea mult – si lucrurile la care m-am gandit sunt destul de interesante, zic eu.

Te-ai gandit vreodata sa, nu stiu, te pui sa dormi noaptea, avand toate cunostiintele lumii si sa te trezesti dimineata, in desert, dezbracat si doar cu un gand – ca cu o zi inainte cunosteai totul si acuma nu mai sti nimica din simplul fapt ca nu sti ce sa faci intrun desert ca sa nu mori? Stiam eu ca nu. Na, ideea asta m-a dus la o alta: ca sa ajungi ceva superior nu trebuie sa-ti programezi corpul ca sa reziste la orice fel de intemperie naturala sau la exagerari de caldura sau frig, ci sa sti un lucru si anume cum sa supravietuiesti. Sa sti ce trebuie sa faci in cazul in care iti pica avionul intrun desert – exemplu, daca tot vorbeam despre desert – si tu esti singurul supravietuitor. Dupa ce arde avionul cateva zile, producand o imensa caldura, iar tu abia de ai reusit sa te tarasti 30 de metrii, avand un picior rupt, te intorci si gasesti cateva lucruri pe care tu stii ca nu te ajuta cu nimica. Dar, urmeaza urmatoarea intrebare: esti sigur de asta? Esti sigur ca – exemple asa, aiurea – un polonic, o carte de vizita, o lanterna, un fluier din lemn si o veioza rupta nu te ajuta cu nimica? De unde stii asta? Nu ai cum sa stii deoarece nici nu le-ai cautat un alt rost decat cel predestinat. Si ideea asta m-a dus la inca una: de ce focul astazi se face cu ajutorul chibritelor si nu a ghetii sau a zapezii? – zambesti.

– Zambesc pentru ca am prins ideea. Draga Oscar, este o idee geniala! Niciodata nu am vazut un creion intrun altfel decat acela de obiect cu care putem sa scriem sau, din cauza ca este facut din lemn, un posibil combustibil. Sau o sticla goala decat acela ca este un recipient unde putem pune lichide. Vrei sa spui ca nimica nu este ceea ce pare, ci totul are sens din cauza ca noi, oamenii, le-am dat un sens. Vrei sa spui ca si ceea ce exista deja si are o defintiie, poate avea o infinitate de moduri de folosinta, o infinitate de definiri, simple sau complexe.

-Exact, draga Mihai. Exact. Si acuma ma intorc la problema ta: sentimentele nu sunt doar ca sa le impartasesti cu cineva apropiat, ci sentimentele pot avea o mie de moduri de folosinta. Gandeste-te la asta si da-le o alta definitie. Fa astfel sa-ti fie tie bine. Si observand ca ai timp destul de mult, schimba intreaga idee de a iubi pe cineva sau ceva astfel incat sa-ti convina. Totusi, a avea sentimente si de a “iubi” sunt niste lucruri animalice, incontrolabile, asa ca, pastreaza esenta si schimba intreaga idee si o sa observi ca asa poti accepta pe oricine si orice nu asa cum se prezinta a fi, ci cum vrei tu. Poti schimba universul asa. Poti intelege totul.

 

 

 

 

 

 

 

II. Siegfried und Kriemhild

 

 

6. Plecarea

…”a pleca inseamna a lasa tot ce urasti si iubesti in urma

si a incepe un nou inceput”…

Dupa ce a terminat facultatea, Oscar a decis sa plece impreuna cu Catherine in Germania. Foarte necajit si un pic speriat ca-si va pierde cel mai bun prieten cu ocazia aceasta, Oscar m-a rugat, daca nu, chiar m-a obligat sa vin cu ei. Catherninei nu i-a prea convenit – nu ne prea acceptam unul pe celalalt – dar de dragul sotului ei, a acceptat intrun final.

Cu trei zile inaintea plecarii noastre, am fugit pana-n orasul M pentru a-mi lua ramas bun de la ai mei – obligat fiind de Oscar sa fac asta – si de a-mi lua unele carti si bunuri personale. Le-am promis celor doi ca voi ajunge la ora stabilita in aeroportul din orasul T pentru a lua avionul.

Au trecut cinci ani de cand nu am mai fost acasa, dat fiind faptul ca-mi gasisem o garsoniera ieftina in orasul facultatilor, orasul T. Banii au venit din multele locuri de munca pe care le-am avut. Dintrun exces de zel, m-am inscris la un curs de sociologie, primindu-mi dupa doi ani de zile, o afurisita de diploma, care mi-a oferit sansa de a lucra din cand in cand la un ziar local, scriind articole despre anumite grupuri umane si despre situatia prezenta a umanitatii. Niciun articol nu a fost semnat cu numele meu si chiar daca am avut un succes intro perioada, nimeni nu a stiut mai exact, cine este acela de a scris articolele. Intotdeauna ma semnam cu litera S.

La un moment dat am inceput sa ma imprietenesc cu o fata care frecventa zilnic un bar la care am lucrat ca si ospatar.

Da, recunosc, am ajuns sa fac lucrurul pe care nu mi-l doream: sa lucrez.

Pe fata o chema Karina, nu era foarte desteapta, dar invata foarte repede si era o ascultatoare foarte buna.

Pe scurt, viata mea s-a schimbat.

Afland despre Karina, din surse inca necunoscute, Oscar a decis, impreuna cu Catherine sa-mi faca viata si mai grea decat era – sa vina intro zi cand nu era chiar asa de mult de lucru la barul Q si sa stam toti patru sa vorbim. Ce a fost este demn sa fie scrisa in format de piesa de teatru:

 

O: Mihai, imi aduci te rog o cafea si Catherinei o bere. [tuseste]

M: [mormaind] Bine…dar Catherine n-a ajuns inca!

O: Va ajunge in curand.

K: [cu gura pana la urechi si foarte fericita] Deci, sa inteleg ca il cunosti pe Mihai din gradinita?

O: [ranjeste] Da, il cunosc din gradinita. Tu cum l-ai cunoscut?

K: De aici!

O: De aici? Din bar?

K: Da…bine, daca e sa o luam asa, eu il cunosc pe Mihai de cand a scris primul sau articol de sociologie. Dar abia de curand am aflat ca el este acela.

O: Mihai! Si ai jurat ca nimeni nu stie ca tu ai scris articolele acelea!

M: [bolborosind, venind cu tava cu cafea si bere] Ma rog…[in soapta] Intotdeauna dramele personale pot ajunge puncte de discutie…

O: Ai zis ceva?

M: Nu…

O: Sa inteleg ca ti-au placut articolele lui Mihai.

K: Da

O: Mie-mi plac de dinainte sa le scrie.

K: Il cunosti destul de bine incat sa stii ce gandeste, doar spunandu-ti un cuvant.

O: Cam asa ceva.

C: Scuze c-am intraziat Oscar [isi saruta sotul] Am pierdut ceva? [zambeste larg si se uita la Mihai]

M: Nu, ai ajuns bine. [isi roteste ochii] Intotdeauna ajungi bine. Trei lei berea.

C: Poftim?

M: Trei lei berea! Doar nu te asteptai sa fie din partea casei.

C: [plina de nervi, scoate portofelul] Uita patru lei! Sa nu mori de foame.

O: Hei, hei! Copii – ca va comportati ca niste copii -, opriti-va. Nu am venit aici sa ne certam. Am venit sa povestim…

M: Fie…

C: Ma rog…

O: Nu-si au ochi dulci si nici nu pot sa iau partea nimanui. Cu Oscar am crescut, ii cel mai bun prieten al meu, iar Catherine este sufletul meu…

C: Minti!

O: [zambeste] Precum ziceam, am venit aici sa vorbim.

 

Si am vorbit toti patru undeva la cinci ore jumatate. Eu mai faceam ture, asa ca puteam sa scap de partile neinteresante ale discutiei – ma scuzam zicand ca trebuie sa spal vre-un pahar sau sa pun beri noi in frigider, ca sa se raceasca.

Dar la un moment dat nu am mai vrut sa plec niciunde.

 

O: [filozofand de ceva vreme, un pic ametit, dupa a cincea bere]…si am ajuns la concluzia ca lucrul acesta poate fi inteles de majoritate ca si neimportant, prost cladit, din simplul fapt ca toti au crescut crezand ceva sistematic gresit si anume ca totul are un inceput si un sfarsit si ca atunci cand un lucru a luat sfarsit, nu mai are niciun fel de continuare, fie ea fizica, sau psihica.

K: [rusinata] Scuza-ma ca te intrerup, dar gresesti amarnic! De la inceput ai zis doar lucruri eronate.

 

Auzind aceste cuvinte din gura Karinei, si eu cat si Oscar ne-am luat foc. Tocmai ce vorbise – Oscar – despre o idee de a noastra pe care o dezvoltam de ani de zile. Poate ca suna un pic a teoria mortii, dar mai degraba este vorba de infinitatea lucrurilor, a tot ce exista. Da, bine, nimica nu se pierde ci se schimba dupa nevoile fiecaruia, fie om sau natura, iar informatia nu se pierde, dar noi vroiam sa dezvoltam ideea ca daca ti o foaie de hartie in mana, tu mai precis sa nu ti o foaie de hartie in mana ci mai precis, un elefant – ca si exemplu. Doar ca elefantul, dupa moartea sa, a luat forma de hartie. Teoria asta a luat nastere la cateva zile dupa reintoarcerea lui Oscar din Egipt. In ideea ca omul da niste definitii standard la tot ce ajunge in mana sa, iar noi ne-am gandit si la posibilitatea ca aceasta definire sa fi distrus perceptia naturala a omului, astfel incat sa creada ca ce are in mana e o hartie, nu un elefant, care ar putea fi adevarul suprem. E un pic complicata ideea. Dar, ne-am aprins cand am auzit negarea Karinei fata de cele spuse de Oscar.

 

M: Defineste greseala!

K: Pardon? Pari suparat.

M: M-ai auzit…defineste greseala. [zambeste ironic]

K: Greseala este aceea care nu este in limitele unei definiri internationale, nu se poate explica prin termenii si teoriile de astazi sau nu este logica. [suspina]

O: [suspinand si el, auzind raspunsul Karinei] De data asta tu gresesti. Dupa cum spui tu, ar insemna ca daca un grec antic s-ar trezi dintre morti, sa considere tot ceea ce exista astazi drept gresit, deoarece el nu poate defini o gramada de lucruri din ziua de astazi dupa standardele si cunostiintele lui de atunci. Cunosti tu adevarul suprem?

K: Nu.

O: Si atunci cum iti permiti tu sa spui ca am gresit?

K: Pentru ca nu e logica ideea ta.

O: Ce este logic?

M: Ai pus intrebarea gresit, draga Oscar. Mai degraba intrebarea ar trebui sa sune asa: esti tu indeajuns de deschisa unor optiuni ilogice majoritatii, pentru a gasi logicul?

C: [umila] Eu zic sa va opriti aici baietilor. O s-o innebuniti pe biata fata.

O: Sa zicem…

M: [sever] Si totusi, am dori un raspuns la intrebarea mea.

K: Nu am niciun raspuns.

 

In acel moment s-a lasat tacerea peste masa noastra.

Karina si-a luat poseta, a scos noua lei pentru a-si plati consumatia si a plecat fara a spune ceva.

In acel moment, eu cu Oscar ne-am dat seama cine suntem noi mai exact: niste oameni dati dracului, greu de suportat, indeajuns de fixisti pentru a face taraboi din ceva simplu.

In acel moment, Oscar a decis sa se mute in Germania, impreuna cu Catherine, pentru a avea un nou inceput, atat familial cat si personal.

Tot in acelasi moment, eu mi-am dat seama ca trebuie sa ma gandesc un pic la un lucru. Ce lucru, nu stiam.

Am ajuns sa traiesc intro societate, mai degraba, sa fac parte dintr-una, dar se pare ca nu prea rezolvam nimica si sa ma schimb nu as fi vrut in ruptul capului.

 

Ajuns acasa, i-am salutat pe ai mei, le-am spus vestea cea mare, urmata de plansetul mamei si de vorbele tatei:

– Niciodata nu ti-a pasat de noi. Tot timpul ai fost tu pe primul loc, niciodata nu au existat alte locuri, nici pentru noi macar. Pleaca si ia totul cu tine.

Nu le-am inteles rostul. Niciodata.

 

 

7.  Strada Sperantei, numarul 17, etajul 5, apartamentul 55

 

Se pare ca Oscar rezolvase totul din timp. De cum am ajuns in Germania, in orasul dorit, am luat taxiul, iar el i-a spus soferului “strada Sperantei, numarul 17”. Deci, avem un loc unde sa stam, mi-am zis in mintea mea. Eu nu mai aveam bani si nici unde sa stau, asa ca mi-am zis ca o sa stau cu ei o vreme.

Plouase.

Fiind toamna, oamenii purtau paltoane si bluze in culori inchise, portivindu-se la perfectiune cu gri-ul cladirilor si a cerului.

 

Ajunsi la destinatie, m-am uitat la cladirea care se va numi casa. Parca m-am schimbat. Eram un copil mic care abia astepta sa vada ce cadouri a primit de ziua sa. Eram surexcitat, fericit, curios si toate acestea din cauza unei cladiri si a unei tari noi.

M-am oferit chiar sa o ajut pe Catherine cu bagajele ei. A ramas uimita timp de patru saptamani.

Acuma cred ca renasterea mea nu a fost cea de dupa povestea lui Oscar cu desertul si Egiptul, ci faptul ca m-am mutat intro tara straina, despre care am citit si auzit doar, dar niciodata nu am fost sa vad ce si cum. Si a faptului ca puteam sa-mi reincep viata asa cum doream eu. Sa fiu necunoscut.

Ajunsi la etajul cinci, Oscar a deschis usa cu numarul 55. Apartament de patru camere. Mi s-a oferit camera dintro extremitate a apartamentului, geamul dand spre un parc micut, strangulat de cladiri inalte si gri si undeva in indepartare, am auzit de la fostul proprietar al apartamentului, care a venit sa vada daca totul merge bine si daca ii convin conditiile lui Oscar, cum ca pe vreme cu cer albastru, s-ar vedea muntii. Asa ca eram si mai fericit.

Multe lucruri nu am avut la mine si am decis sa nu-mi mobiliez camera, decat cu un birou si un pat mic ca si intaltime. Ahh si desigur perdele care sa tina lumina afara. In continuare, la varsta de 28 de ani, nu suportam lumina.

La cateva zile dupa mutarea noastra, am vorbit cu Oscar despre cat voi sta la ei.

– Din partea mea poti sa stai o vesnicie cu noi. Nu stiu cat ii va conveni Catherinei acest lucru, dar se va obisnui. Un lucru ar fi dragut, ca sa fie liniste si pace, incearca sa faceti pace, voi doi.

Acesta a fost raspunsul prietenului meu.

Dupa aceasta am decis sa ies afara sa cercetez zona. Mi-am luat paltonul si niste bocanci in picioare si am iesit afara.

Ploua. Ploua si iar ploua. Niste ciori zburau hai-hui, iar intrega strada a sperantei era cat se poate de sumbra. Uda si gri. Undeva, deasupra unor acoperisuri se vedeau niste turnuri de uzina care scoteau fum. Da, Oscar a stiut locul potrivit!

Am descoperit un magazin de colt unde instant mi-am cumparat tigari si o scrumiera mare.

Mergand mai departe pe drum, am descoperit un bar, cateva cladiri medievale si o piata.

Anii care vor urma, acest drum va insemna totul pentru mine.

Fericirea pe care am avut-o in primele cateva zile se va transforma in monotonie.

Iar linistea si pacea din apartament nu va veni niciodata.

 

Au trecut cativa ani buni.

 

26 iulie. Zi ploioasa ca majoritatea zilelor.

Fusesem obligat sa-mi caut un loc de munca oricat de mic – de Catherine desigur, Oscar nu ar fi facut una ca asta niciodata – asa ca am gasit un ziar si, acceptat fiind, am reinceput sa scriu articole sociale. Si se pare ca cititorii au fost mai entuziasmati decat cei din orasul T.

Oamenii din orasul W pareau foarte deschisi. Asa ca in viata mea monotona, incetul cu incetul au inceput sa apara fel si fel de oameni apropiati ca si gandire de a mea. Am inceput sa am…prieteni.

Din cauza faptului ca Oscar a ales viata familista, impreuna cu Catherine si cei doi copii ai lor, Marius si Vlad, iar eu am ajuns unchiul Mihi, am ales sa nu-i deranjez mai mult decat o faceam deja, asa ca stateam cu Fritz si Leopold in piata de pe strada Sperantei. Aveam multe sa ne spunem unul celuilalt. Amandoi pe la 40 de ani, erau fericiti sa aiba in compania lor pe cineva cu 6-7 ani mai tanar.

In ziua de 26 a lunii iulie, stateam in parc, ascunsi sub balconul unei cladiri si discutam despre efectul vremii asupra omului, cand de-odata.

– Sunt destul de deschisa ilogicitatii tale pentru a gasi logicul din tine.

 

 

8. Siegfried si Kriemhilda

Era Karina. Eram uimit.

– A trecut ceva vreme, asa-i?

– Da…dar cum m-ai gasit?

– Numeste-o coincidenta, sau cum vrei tu, dar m-am mutat pe strada Sperantei, numarul 17, la etajul 2, apartamentul 23. Azi ai trecut pe langa mine, nici nu m-ai vazut.

 

Am fost masca.

Cat dispretuisem numele de strada a sperantei si se pare ca pentru cineva chiar a insemnat ceva.

Ma uitam la ea si vedeam ceva. Simteam furnicaturi in tot corpul si ceea ce pareau a fi fluturi in stomac. Mai-mai sa ma balbai, dar am reusit sa ma abtin sa vorbesc.

Niciodata nu am avut dorinta sa ma uit la ea la cum arata. Dar acuma, purtand o manta de ploaie, am vazut cateva suvite de par drept si brunet, care-i ajungeau pana la umeri, niste ochi negrii si buzele ei care-mi zambeau. Nu stiam ce sa fac. M-am ridicat. Si dupa aceea nu mai stiu ce s-a intamplat.

Parca picasem intro forma stranie de depresie. Venirea ei m-a facut sa-mi aduc aminte de cum eram in trecut. Adevarat, a oferit o pata de culoare vietii mele monotone de pe strada Sperantei a orasului W, dar nu vroiam asta. Mai toata viata mea am vrut sa fiu eu cu mine si din cand in cand cu cineva. Dar acuma a venit ea. Sa o ocolesc nu puteam, doar stateam in acelasi bloc. Sa ma mut, ar fi insemnat sa-l tradez pe Oscar si pe copii lui, pe care imi placea la nebunie sa-i invat variantele usoare a unor teorii de ale mele si de ale tatalui lor. Trebuia sa-mi revin si sa ma decid.

Asa ca am inceput sa o intreb de sanatate, de ocazia mutarii ei in Germania si alte intrebari a caror raspunsuri nu ma interesau deloc.

A fost o relatie interesanta, cea cu Karina, chiar daca nu fizica, dar psihica mi-a facut placere. Dar vedeam pe fata ei si auzeam in vocea ei ca acea relatie inca nu s-a terminat si ca dorea mai multe. Ma placea.

– Autorul Siegfried nu a scapat de Kriemhilda.

Auzind asta, m-am oprit si i-am zambit. Stia ca mi-a placut “cantecul Nibelungilor”. Mi-a placut legatura asta facuta dintre S-ul cu care ma semnez in articole si prima litera a numelui ei cu cei doi, Siegfried si Kriemhilda.

Dar am incercat sa trec cu vederea cele spuse de ea. Am continuat prin a-I spune:

– Ce-ai zice de-o bere?

Si am continuat discutia noastra cu teme centrale neinteresante.

Incercam sa vorbesc cu ea orice numai nu ce vroia ea. Discutia s-a terminat cand ea a spus ca ii este somn. Eu am zis ca mai stau.

– Noapte buna, vorbim maine.

– Noapte buna.

Niciodata nu mi-a placut mai mult de ea decat ceea ce insemna pentru mine: o simpla ascultatoare buna care niciodata nu a avut resursele necesare ca sa ma combata.

Is sigur de asta!

Niciodata nu a fost mai mult. Sa zic sincer, dupa ce m-am mutat, am si uitat de ea. Din cand in cand Catherine imi reamintea de ultima noastra discutie, cea cand a plecat fara sa spuna vreo vorba, doar ca sa ma enerveze.

Nervos fiind ca mi-am adus aminte de tot ce nu vroiam si un pic ametit de la alcool, am dat sa plec catre casa.

Afara era noapte. Era frig si drumul era umed.

Trecand strada vad doua lumini…iar pe partea cealalta a strazii un om purtand o mantie neagra si fumand o tigara.

 

 

9. Memento mori – intre real si ireal – partea a treia

…” trebuie sa fi un pic ireal ca sa fi in afacerea asta”…

 

Sunt prea multe stele in intuneric. Pe unele nu le-am creat eu.

Parca respir greu si simt ceva pe fata. Dar nu-mi simt corpul. Deci, nu-l am. Dar acuma, cum de simt ca am ceva pe fata?

Parca aud ceva.

Aud voci.

– Isi revine! Isi misca ochii!

Ce-i asta?

Dar…am murit

– Chemati doctorul! Grabiti-va va rog!

Ceva e ciudat. Dupa vorbele femeii, ar rezulta ca sunt intrun spital. Iar respiratia mea ingreunata impreuna cu impresia de a avea ceva in jurul nasului si a gurii, indica ca am unul dintre aparatele acelea de respiratie.

Aud pasi repezi venind.

Stai, acuma ma prind. O fi un lucru pe care-l produce integrarea in tot. Poate sunt testat.

 

 

 

 

 

III. Realitatea

(continuarea capitolului al 9-lea)

– Andrei, ma auzi?, intreba femeia.

– Andrei, cum te simti? Ma numesc Grigore si sunt doctorul tau.

– Ce se intampla?

– Andrei, dragul meu…totul va fi bine…

– Ce se intampla?

– Andrei…ai fost in coma…33 de ani.

– Andrei? Cine ii Andrei? Pe mine ma cheama Mihai!

– Tu esti Andrei scumpule.

– Nu sunt Andrei! Si tu cine esti?

Femeia a inceput sa planga fugind si luata in brate de catre un barbat mult mai tanara decat ea. Doctorul ridica spranceana si-si pozitiona ochelarii mai bine. Era uimit de ceea ce se intampla.

– Ma cheama Mihai! MIHAI! Si ce caut la spital? Coma? 33 de ani? Ce data e azi?

– 27 iulie.

– Unde sa fiu 33 de ani in coma? Cand ieri am fost in piata din orasul W, si dupa aceea am fost la o bere cu o cunostiinta! 33 de ani? Ce-i asta? O gluma?

– Doctore, ce are?

– Nu stiu doamna H, nu stiu. Domnule Andrei, daca nu ma credeti, va pot arata fisa dumneavoastra.

– Arata! Deoarece eu nu cred ca am fost in coma 33 de ani!

Doctorul fugi si se intoarse intro clipita cu un dosar de carton foarte gros.

– Poftim!

Barbatul abia iesit din coma se uita atent peste fiecare foaie si citi fiecare cuvant cu atentie, uneori chiar de doua ori.

– Andrei H…accident de masina…noaptea….26 iulie…2000…27 de ani…nu inteleg nimica.

– Ce ai citit acolo, este adevarat…totul…ai fost in coma 33 de ani.

– Am 60 de ani? Imposibil! Am doar 33 de ani!

– Uita-te in oglinda!

– Nu se poate! Am doar 33 de ani! Si nu ma cheama Andrei H! Ma cheama Mihai. Unde-i Oscar? Oscar! Prietene! E cumva o gluma de a ta? Sau poate de-a Catherinei!

– Nu exista niciun Oscar sau Catherina. Nu cunosti pe nimeni! spuse femeia.

– Dar tu cine esti de crezi ca stii totul despre mine?

Femeia iar incepu sa planga, iar printre suspinele ei spuse:

– Sunt…sotia ta!

– Linisteste-te mama, totul va fi bine. Ii este greu sa accepte realitatea. Totusi, 33 de ani de coma sunt multi. Iar ultima amintire pe care o are este de cand era tanar. Isi va reveni.

Barbatul a ramas bulversat. Nu credea. Era speriat.

La un moment dat a venit o asistenta si i-a administrat un sedativ. Barbatul a adormit.

 

Cand s-a trezit si-a adus aminte totul. El era Andrei H si avusese o viata de pomina. 27 de ani fusese un nimeni, sotia lui il facuse fericit. Pana sa fi dat de ea, nu avusese niciun scop in viata. 33 de ani fusese Mihai, care a facut tot ce si-ar fi dorit Andrei sa faca. Chiar daca au fost unele esece in viata lui Mihai, cei 33 de ani au fost cei mai minunati din viata lui Andrei. Nu vroia sa traiasca drept Andrei. Nu vroia asta! Si-a pierdut tineretea. Avea 60 de ani.

S-a ridicat in doua picioare, si-a scos toate acele si firele care erau legate la aparate. Era vlaguit. Nu putea sa stea in picioare. Picase.

S-a uitat la geam. S-a tarat pana la geam cum a putut, incercand sa nu loveasca nimic ce ar putea face zgomot. Ajuns la geam, isi ridica o mana, sa se prinda de pervaz, apoi cealalta. Folosindu-si toate fortele a reusit sa se ridice. Fara nicio ezitare, a deschis geamul. S-a uitat in jos, era la etajul al treilea. A tras o gura mare de aer apoi s-a aplecat inainte.

Simtea aerul si vedea totul din cadere. Era noapte afara si aerul era rece. Plouase. Asa ii place lui vremea asta!

Si dintro data a atins solul. Privirea lui era paralela cu pavajul. Simtise cum i s-au rupt oasele in el si simtea cum oasele craniului i-au penetrat creierul. O balta mare de sange incepea sa-si faca drum peste pavaj. Era sangele lui.

Un om speriat de caderea lui, care fuma o tigara – semana leit cu cel ce era pe partea opusa strazii Sperantei – veni in fuga catre el. Se apleca catre el:

– Sunteti bine?

– De ce…intrebi…daca-s…bine…eu….picat…de la etajul…trei…

– Sa cheme cineva o ambulanta! zbiera omul.

– Nu…te rog…nu…Oscar!…omoara-ma…

– Nu as putea face asa ceva domnule! De unde ati stiut cum ma cheama?

– Te…cunosc…te-am mai…vazut…omoara-ma!

– Domnule, nu! Aveti nevoie de ingrijiri medicale.

– OMOARA-MA!

Omul era bulversat. Se uita intro parte si-n alta. Apoi s-a ridicat si s-a dus langa niste tomberoane. La fel, se uita pe jos, parca cautand ceva. La un moment dat a gasit o teava.

Intors la omul muribund il intreba:

– Mihai…esti sigur ca vrei asta?

– Da…

Atunci omul lua tigara din gura sa si o puse in gura muribundului. Acesta trase cateva fumuri si o scuipa din gura. Isi inchise ochii si spuse in soapta:

– Acuma…

Omul ridica teava si il lovi de cateva ori pe muribund in cap. Acesta muri in cateva clipe.

Alt manifest – eram nervos

Eram nervos, nu ma ascultati…

 

Sunt tot felul de lucruri care ma exaspereaza uneori. Nu stiu, efecte ale liberului arbitru uman, de uneori ma intreb daca omul nu ar fi fost mai bun intr-un totalitarism bazat pe cultura promovata de o clasa de genii, aristocrati de preferinta, prin voia Teatrului, Bibleotecii si Cladirii Operei, si prin orice alta metoda.

Sunt mult prea multi oameni pe Pamantul asta pentru a li se da libertatea de a gandi. Mai ales ca din prima clipa suntem sortiti uniformizarii si improstiirii. Nu-mi place, si gata. Is mai selectiv, imi permit.

De cand pana cand are un om dreptul de a trai, dar alte vietuitoare nu? In ideea ca omul ofera drepturile la tot ce ii este in jur, cine-i ofera drepturile omului? Dumnezeu? That old-man with a white beard what-cha-ma-call-it? Nu-i corect! Adevarat ca este necesara existenta unei rase conducatoare, dar nu a unei rase care este mai patetica la categoria „procreare a speciei” decat rozatoarele de gabaritul soarecilor; macar de ar avea si promova cultura! Nu SIDA si idiotenia…

Daca mie mi se ofera drepturi din partea unei organizatii socio-politice, precum statul, considerata a fi o „chestie” mai puternica decat individul in sine, am si eu dreptul de a impune legi celor inferiori mie? Da logic ca am! Dar ma lasa cineva? Logic ca da! Dar nu pana la nesfarsit…in momentul in care devi o persoana de o anumita importanta unui anume grup uman si esti intr-o pozitie anti acelei clase si entitati conducatoare, insusi creatorii de morala sociala, cei care impun modus vivendi-ul si modus operandi-ul tuturora, te vei trezi cu gatul taiat, fie ca la propriu fie ca la figurat. Ideea-i aceeasi.

Si lor…le taie cineva gatul? O data cand ei impun anumite idei unei mase populare care avea menirea de a evolua individual si nu intr-un sistem de iti-impun-ce-si-cand-sa-gandesti, aceia au dreptul la a pati aceeasi soarta cu cei pe care ii distrug cand se simt in pericol. Caci ei insisi trimit umanitatea asta catre pericol…

Nu ala fizic! Oricum nu m-as supara daca populatia lumii s-ar injumatati, sau mai bine, s-ar inzeci, ci ma refer la pericolul psihic, acela de a uita ca esti un om, momentan, singura vietuitoare dovedita ca avand capacitati diferite de a celorlalte vietuitoare. Noi suntem cei cu creierii…celelalte vietuitoare sunt cele cu perceptiile extra-senzoriale. Noi nu simtim cand vine ploaia, decat cei cu artita. Si nici cand vine cutremurul nu-l simtit. Pentru acestea avem tehnologie si metode de a descoperi viitorul apropiat si indepartat pe toate planurile.

Dar prevestitorii-de-ploi-si-cutremure nu pot percepe altceva: viata din afara rutinei impuse de genetica rasei si a sub-rasei. Mai precis, acea rutina de te-nasti-te-hranesti-te-procreezi-mori. Iar noi incepem sa o dam fix in imperceptia acelor actiuni care ne fac atat de diferiti de ceilalti. Noi nu mai suntem acele creatii, evolutii, dezvoltari care sa traiasca in aceeasi rutina, doar pentru a ajuta societatii. Asta e munca animalelor, acelora care traiesc in haite, gasti, munca maimutelor care is procura hrana impreuna si au grija de puii lor la comun, a suricatelor care sapa gauri grupului-familiar si mai apoi se duc intr-o grupa bine definita la vanatoarea de ganganii, sau a elefantilor care au in frunte pe cei-batrani, care conduc toate operatiuniile, iar cei adulti si inca tineri au obligatia de a apara pe cei slabi, copii si batrani.

Noi suntem oameni! Oameni care mai au doar doua parti animalice in ei: auto-conservarea de sine si procrearea speciei. Dupa aceea avem de a face cu o gramada de mutatii intre constientul strict uman si inconstientul pur animalic, datorate existentei umane intr-o societate care ne cere mult prea mult timp din viata noastra in scopuri sociale: sa fim educati cu minciuni, pe care sa le credem initial, ca mai apoi sa descoperim ca nu stim sigur daca stim ceva (dand in ideea lui Aristotel de „stiu ca nu stiu”) si nici daca avem incredere in alte surse, total diferite de cele deja prezentate; sa ni se ceara sa credem intr-o divinitate, intr-o religie, secta, sa platim sa fim iertati si sa cerem sa fim iertati pentru simplul fapt ca existam, ca ne-am nascut fara voia noastra; sa ni se ceara sa fim datori pe viata unui structuri socio-politice numite stat, pe care posibil nici nu o doream – dar suntem mintiti de inimaginabila nevoie a ei; sa muncim jumatate din viata noastra doar pentru a exista si a ne plati acele datorii statului, si stai, sa platim si acele lucruri oferite, atat de necesare vieti moderne: apa, curentul electric, caldura, gazul…lucruri care ne sunt oferite de insusi natura, dar omul se foloseste de acestea pentru a trage foloase de pe urma ei; sa iesim la pensie si sa ne dam seama ca nu am facut prea multe si ca mai avem putin de trait – asta vine de la sine.

Noi suntem oameni! Oameni care se auto-corup si-i corup pe altii. Oameni care nu stiu daca mai merita sa fie considerate drept inteligente. Inteligenta stiintifica nu ne iarta pacatele distrugerii inteligentei interioare, cea a asa numitei „spiritualitati”, a cunoasterii de sine si a conceptiei despre tot.

Noi suntem oameni! Si devenim animale cu o cultura stiintifica dezvoltata. Animale care se [vor] lupta intre ele pentru femele sau masculi, pentru a se procrea, se [vor] lupta intre ele pentru locul de munca, hrana, existenta, pentru o amarata de diploma de facultate, doar pentru a fi fericiti: un partener de viata care are scopul de a aplana sentimentele proprii si nevoile sexuale, un loc de munca care sa ofere posibilitatea auto-conservarii de sine, prin hrana, adapost si un egoism care creste cu cat creste si numarul de bani din cont…si atat!

Noi suntem animale! Animale care cautam sa avem ce ni se impune sa dorim sa avem. Ni se impun idei despre perfectiune. Ni se impun idei de frumos. Acum frumosul lui si-al ei e precum Coca Cola si Pepsi…toti spun ca sunt doua produse diferite, pe cand sunt acelasi rahat. Ni se impun vise si dorinte. Ni se impun viziuni despre viata si moarte. Ni se impun personalitati pe care nu le putem accepta din cauza diferitei constructii a psihicului nostru. Ni se impun limite, si pe cei ce le intrec trebuie sa-i uram. Ei nu ne vor binele. Ei sunt egoistii! Ei sunt cei ce vor tot binele pentru ei. Nu noi…noi suntem puri la suflet. Suntem credinciosi si-avem frica de Dumnezeu si de Stat. Frica de politie, de moarte, de viata, de ziua de maine, de reptile, de clovni, de cer, de toate lucrurile care se spun despre Univers, de trecut, de adevar, de adevarata minciuna, de tot, chiar si de noi insine…ni se impune frica!

Ni se impune sa credem ca suntem unici pe cand pe zi ce trece, planul de uniformizare a populatiei isi continua munca. Toti vor deveni unul si unul este un sclav, in cazul acesta. Ni se cere sa gandim in modul nostru, de a vorbi in stilul nostru, dar daca trecem un pic de bariera normalului impus de altii, vom fi pedepsiti.Si atunci, ce mai este si omul? Cu nimic mai diferit decat o ciuma: sub diferite forme, are acelasi efect. Iar omul a ajuns in stadiul in care sa nu mai merite sa traiasca pe pamantul acesta. Pamantul de l-a creat pe om si l-a ajutat sa evolueze si sa ajunga rasa dominanta este acuma calcata in picioare de creatia sa. Evolutia care se crede Creatia si chiar insusi Dumnezeul suprem si e incapabila sa constientizeze minusculitatea Sa (hai sa fim si noi ironici…) in tot Universul de este intr-o expansiune continua.

Nu mai e timp de mila pentru om. Nu mai e timp pentru a incerca sa schimbam ceva. Nu poti schimba o mentalitate deja impusa si incorporata in sistemul existential al omului…mai ales cand e vorba de sute de milioane. Si nu-i poti scapa de frica. Nu-i poti debusola astfel inca sa nu mai fie comenteaza-daca-nu-ti-convine-ceva-dar-nu-actiona ci actioneaza-si-vorbeste-dupa-aceea, care, daca nu ma insel, este chiar modul prin care schimbi ceva, daca a) este vorba de un numar mare de oameni doritori de reforma sau b) este vorba de pita societatii, intelectualii si oamenii cu putere, care pot schimba lucrurile foarte usor. Si astazi, 90% din oameni sunt reprezentati de definirea de la punctul a), 8-9% sunt reformistii-pozitivi din punctul b) si 1-2% sunt tot asemanatori cu cei din punctul b), doar ca vor sa reformeze totul dupa cum doresc ei.

Omul este plaga care se va ucide Terra si va disparea o data cu ea.
Si tot omul va plange dupa ceea ce a distrus.
Si tot omul va plange dupa sine, ca s-a lasat dus de nas.
Si tot omului i se va spune: tu ai fost prostul, ai avut atatea optiuni, dar ai ales sa fi controlat si sa distrugi.
Si tot omul isi va dori sa ia totul de la capat.
Dar omului i se va spune: Nu. Ti-ai pierdut sansa.
Si tot omul va continua sa planga…
Si omul va fi uitat pe vecie. Ca si rasa si ca si individ. Si vor veni alte rase pe pamant si vor face arheologie si supozitii in masa respectiv la ceea ce a fost omul candva.
Si omul va ajunge exponat intr-un muzeu, precum animalele pe care le-a facut sa dispara din cauza prostiei lui.
Asa grait-a realitatea! Zarathustra nu mai are nimica de-a face cu asta…tot noi l-am omorat si pe Zarathustra, precum l-am omorat si pe Dumnezeu…

Proza: Nu stiu cum sa va spun NIMIC (neterminata, deci, partea 1)

Anunt ca urmatoarea chestie este ilogica, si trebuie luata ca atare…

 

Nu stiu cum sa va spun, dar mie-mi place branza foarte mult.

Acuma ma gandeam ce bine ar fi fost de as fi avut langa mine, intrun bol mare, de aluminiu inoxidabil, cam de parimea unei roti de masina mica, o varietate de branzeturi.

Nu le stiu dupa nume. Stiu doar ca exista branzeturile dulci si cele sarate. Asa ca o lasam balta cu denumirile. A, da, si cele puturoase, dar n-am avut ocazia pana acuma sa gust asa ceva.

Eu sunt tipul acela de om caruia nu-i pasa denumirea, marca, fabricantul, atata vreme cat acel ceva este bun! Uneori, adica, mai tot timpul, nici din ce este produs.

Ieri seara, uitandu-ma prin frigider la ultima felie de cascaval, ma gandeam la niste lucruri. Pe langa la acea idee de cu ce sa combin felia de cascaval, pentru a produce un sentiment de placere, dar – scarpindandu-ma in cap – mi-am dat seama (da, intotdeauna-mi dau seama de lucruri, chiar daca le stiam de cu ceva vreme in urma) ca mi se pare o prostie protectia omului, a animalului, etc.

Este chiar o prostie imensa. Hai sa protejam animalele, dar plantele de ce n-ar avea si ele drepturi?

O logica simpla: protejezi omul, protejezi animalul, nu protejezi natura prin anumite drepturi, rezulta un lucru amuzant: daca moare natura, mai protejezi omul si animalul…un fleac! Ca nu vei mai avea ce proteja.

Omul este destul de prost incat sa sara la a proteja pe seamanul sau si pe acele lucruri care i se par dragute, amiabile, amuzante, domesticibile, de casa, etc, dar nu ia totul de la baza. Bine, aici vorbim de baza mica a lucrurilor. Flora pamantului sta la baza pastrarii vietii. ca daca e sa o luam in modul absurd, ar trebui sa protejam si atomii, deci, ar rezulta ca ar trebui sa protejam fiece bucata, oricat de milimetrica, din tot ce exista. iar omul nu are mentalitatea aceea de Gaia pentru a face asta.

Ha, hilar e ca, organizatiile guvernamentale si non-guvernamentale, incearca a promova protejarea naturii prin actiuni de curatire. Am fost si eu prin clasa a 9a la asa ceva. Am facut curat prin anumite zone ale orasului si m-am trezit, peste cateva ore, gen 3-4, ca s-a intors gunoiul. Nu acelasi, desigur, altul, dar parca fiecare bucatica de gunoi era atrasa de un fel de magnet. Parca tot ce am luat si-a lasat o amprenta care trebuia, neaparat, sa fie acoperita de gunoi nou, proaspat, inca nemirositor si inca stralucitor sub razele Soarelui.

De ce scriu numele astrului care ne lumineaza cu majuscula? Pentru ca este superior a tot ce este viu in sistemul acesta solar, deci, prin urmare, trebuie respectat. Bine, nefiind o persoana, sau ceva ce se poate vizita oricand (si sa vezi cateva autobuze pline de chineji fericiti si armati cu aparate foto), dar Soarele ofera puterea naturii de a produce cele necesare existentei vietii.

Ehh, totul este intrun ciclu simplu. Soarele, care emana razele ei, care razele produc foto-chestia-aia, ca am uitat termenul de la biologie, din clasa a 6a, care atunci plantutele produc aer, care aerul este inhalat de catre animal, care animalul ierbivor mananca planta, care animalul carnivor mananca animalul ierbivor care a mancat planta, care omul manca tot si distruge tot si schimba si mutileaza tot. Frumos ciclul, asa-i? Stai, ca nu pare a fi niciun cerc aici. Totul pleaca de undeva si se termina la noi, humanoizii astia…

– Hai sa-i dam Soarelui dreptul de a vota.

– Absurd.

– Hai sa oferim plantelor dreptul la viata.

– Dar il au din nastere…de ce sa le mai dam.

– Staaai, ai uitat ca traim intrun Stat care ne fura toate drepturile si dupa aia ne minte ca ni le ofera?

– Nu.

– Si atunci? Nimeni si nimic nu are drepturi intrun Stat.

– Absolut.

Mini-monolog. Ego-ul sec si ego-ul activist, sau ce.

Dar cam asa si este. Este o absurditate sa protejam viata prin drepturi legale, cand insusi viata inseamna drepturi infinite. Ori protejam tot ce este viata, ori nu mai protejam nimica.

Sa instauram spiritul Gaiei!

Amin…

Sa instauram libertatea utopica!

Dar exista, sau

nu stiai asta? Statul, prin aceasta libertate

si-a oferit singura dreptul

de a ne lua drepturi

si de a ne oferi alte drepturi.

Absurd!

Amuzant…

Aberez deja…

De trei ori A!

 

[schimbam placa…]

 

Asa ca, daca tot am scris [schimbam placa…] cu placere, avand un ranjet pe un ochi si un zambet pe nas, mi-am permis sa beau apa.

– De ce platim pentru apa?

– Huh?

– Pai stii, cata apa consumam la robinet sau stiu eu unde, trebuie sa platim. De ce platim?

– Nu stiu…

[tacere…omul X ia pozitie de om pe ganduri, iar omul A preia stacheta de om rusinat. se scobeste in nas, apoi se scarpina-n cap, cu aceasi mana, lasand in par o dara de culoarea cerului]

– Cum adica nu sti? Nu sti nimic!

[iar omul A il plezneste pe omul X, acesta ramanand perplex la actiunea acestuia]

– E simplu. Noi platim din cauza ca, Statul ne minte, ne face apa potabila. Distruge ecosisteme pentru a crea baraje, pe rauri, care pe vremuri erau cu apa potabila. Nu trebuiau adaugate nici macar un gram de clor si alte prostii. Noi platim clorul. Noi platim natalitatea asta idioata si incapacitatea omului de a ramane la pas cu natura. Asa ca o tragem de par si o stricam, ca sa ne fie noua bine. Noi platim apa, noi platim prostia umana!

[iar omul A cat si omul X se ridica, ca si electrocutati, de pe scaune si incep sa danseze vals pe muzica tribala. dupa cateva minute de dans, se face tacere, se inchid luminile apoi se aude un zbierat]

– Ti-am spus ca nu sti nimica! Eu nu platesc apa ca sa platesc prostia ta!

[aplauze]

 

[fast forward x2]

Parca va minteam ca mie-mi place branza.

Ca sa va spun adevarul, nu va minteam.

Chiar imi place.

Unde ramasesem?

A, da, la drepturile astea…

[ma uit in gol, caci mi-am pierdut ideea]

 

[ACTIUNE!]

Parul ei blond parca plutea in vantul puternic ce batea pe strazile pustii ale orasului Memphis. The streets of Memphis.

Din cauza vantului, noi stim cu certitudine ca-i curgeau ochii, dar, va rog, nu mai spuneti…toti au impresia ca ii curg picurii de ploaie pe fata ei imbujorata de la frig. A, da, pe langa vant, mai era si ploaie.

O chema Nuka. De la Hanuka. Ii placea foarte mult curcanul, intalnirile ei cu prietenele in barul XTSI de la coltul strazii 23, pe partea catre strada Liberty. Familia o considera stric necesara vietii, asa ca o tolera. Nu-i placea, dar isi tot spunea, ca daca bunul Dumnezeu a creat familia, prin legile nescrise ale Bibliei si a tot ce este credinta in ceva neexistent si un pseudo-Creator, trebuie acceptat, in orice forma este: lichida, rea, fericita, de pastila, de drops, de bat, de cal.

Nuka era singura.

Nu la parinti – mai avea 5 frati si 4 surori. Ea facea parte din acele tipologii de familie care cred ca o data ce ai 10 copii, mai ai si timp sa fi fericit. Dar se pare ca prin voia lui Dumnezeu, parintii ei se simt inca bine.

[asa crede ea. amandoi sunt pe calea catre dementa si schizofrenie. ce nu stie Nuka este faptul ca in 2 ani de zile, tatal se va apuca de baut, lasand in urma tot ce e crestin si sfant, in favoarea actiunilor lui Satana, iar mama ei va incepe sa creada ca in fiecare seara, inainte sa se culce, vine un anume inger Tito ca sa-i povesteasca ce noutati mai sunt prin Rai, ca sa fie pregatita si la curent, pentru cand va ajunge si ea acolo]

Dar Nuka este singura – si nu la parinti, precum am spus mai sus – ci in viata. Pentru ea Totul inseamna Nimica, iar Nimicul este Placerea de a Socializa cu Dumnezeu, sa cum ii spune ea, PSD. Asa ca, la aproape 30 ani, Nuka se poate mandri cu o virginitate foarte fertila, din punct de vedere a instabilitatii ei hormonale. Uneori se intreba daca nu cumva ar putea dona estrogen la vreo clinica din orasul ei.

The streets of Memphis.

“Fuck these streets” se gandi Nuka. “They seem so godless. I’d rather live on the Moon. Than I’d know that if I’d fall, God would catch me in my fall, while passing Heaven”.

“Hey Nuka”

“Ohh, hello there mister Robertson”.

Domnul Robertson era fostul ei profesor de pian. Un barbat zvelt, pe la 45 de ani, divortat si afemeiat, domnul Robertson tot incerca a se baga sub fusta bietei crestine Nuka.

“Ugly day, isn’t it?”

“It may seem so, but, by the will of God it is just another one of those punishments God sends us for not beying loyal to Him. I believe that, starting the day all humankind will Believe, God will stop sending bad weather, rain, plague, hunger”.

“Are you stupid? If God would stop sending us rain, and even if He would stop the hunger of all those innocent Africans, there WILL be hunger. Without rain, there is no life. No water, no crops…”

 

[CUT!]

Am niste struguri pe masa. Sunt…1, 2, 3, 4, 5…13 boabe de strugure pe un ciorchin. Restul le-am mancat eu.

Ma gandeam de ce religia este un rau necesar.

Se tot speculeaza faptul ca daca n-ar fi existat crestinismul in forma asta, violent-opresiva, astazi am fi mers in vacanta pe Luna sau unde.

Ma indoiesc.

Ar fi existat altceva. Daca nu o religie opresiva, atunci o ideologie, sau o filosofie. Ceva-ceva tot ar fi existat. Nu se lasa omul asa de usor liber. Mai ales omul sa lase pe altii. Trebuie sa conduca si el ceva.

Oare cand o sa ajungem Oameni?

Oameni = in viziunea mea copilareasca, omul cu O mare inseamna omul independent, liber, individual, pur.

 

[“Hansel si ma-ta”]

A fost o data ca niciodata, un baiat si mama lui.

Hansel si ma-sa.

Baiatul, profil psihologic.

– nascut pe 24 aprilie 7689 dupa Creatie, ochi albastri, par albastru, piele albastra, buze rosii, palme negre, greu de diferentiat cand este intre personajele din Peter Pan. Instabil psihic, a fost de 4 ori la scoala de corectie, in urma unor tentative de viol, violenta verbala fata de preotul Lumii si onanism in locuri publice. De 2 ori in inchisoare, pentru onanism in Gara Centrala.

Ma-sa, profil fizic.

– nu conteaza cine e, cum arata, cum gandeste. O futem!

 

[continuare…]

Cam asa e si cu religia. Noi, ca si creatiile lui Dumnezeu suntem tot timpul luati sub lupa cuiva, dar Creatorul este pur, perfect, el nu greseste niciodata. Daca noi suntem greseala lui? Daca…Dumnezeu a creat alcoolul inainte sa ne fi creat pe noi, s-a imbatat, iar noi suntem vomitatul lui? Ceva lichid, scarbos, urat mirositor, distrugator de estetica.

Dar sa-l lasam pe Dumnezeu departe acolo-n locuinta lui cu pereti de aur si cu o servitoare din Chile care-i face omleta asa cum ii place lui.

 

Cum ar fi daca eu astazi as avea posibilitatea, sa nu stiu, pot merge la un post de radio si sa urmeze urmatorul dialog:

– Salut G. Ma bucur ca ne-ai acceptat invitatia de a veni la postul nostru. Chiar daca esti un nimeni, vrem sa aflam ce si cum gandesc nimenii.

– Salut A. Si eu multumesc ca m-ai ales pe mine din cele cateva milioane de oameni din tara asta. Si iti voi raspunde cu cea mai mare placere la intrebari.

[intrebari peste intrebari si la un moment dat]

– Am tot vorbit despre tine, hai sa intreb altceva: ce planuri de viitor ai?

– Nu prea stiu. Sa ma gandesc un pic (ma scarpin in crestetul capului si spun). Pai ar fi un lucru…

– Si anume care?

– Sa inventez propria mea religie.

BAM! TATATATAAAAM!

– De ce ai face una ca asta?

– Pentru ca toate celelalte sunt invechite si cu reguli antice. Nu se mai potrivesc lumii moderne si mai ales societatii de astazi.

– Pai?

Omul ii panicat. Posibil cei din studio ii spun in casca sa-mi inchida dracului gura. Dar nu o face.

– Pai simplu. Singurii care mai opteaza pentru religiile vechi precum ortodoxia sau catolicismul sunt cei care au timp din cauza ca ori nu lucreaza, ori lucreaza intrun domeniu ieftin si ineficient din punct de vedere a economiei lor personale – adica castiga putin – ori nu stiu, sunt Gigi Becali sau ceva de genu’.

– Totusi nu inteleg de ce ai inventa o religie…pare un pic absurd.

– Pai unu la mana. Oamenii vor sa creada in ceva, adica majoritatea. Il au pe Dumnezeu sau pe Allah sau cine stie pe cine, dar cum societatea de astazi iti fura o gramada de vreme muncid, facand cumparaturi, relaxandu-te aiurea, adica uitandu-te la televizor la programe proaste si totusi ei in timpul asta cred in ceva superior lor. Dar mai au timp sa mearga la biserica, moschee, sau stiu eu unde? Nu. Toti au impresia ca-si pierd credinta. Si pe langa asta avem fanaticii, care-s fanatici din simplul fapt ca tot ce e scris in acele carti “sfinte” sunt greu de inteles pentru masa populara. De ce sa nu faci o religie foarte simpla? Care sa le redea toata increderea de sine.

– Bine, cred ca inteleg unde bati. Si daca ai face religia asta a ta, care ar fi poruncile primare?

– Nu stiu, nu m-am prea gandit. Dar ar fi sa, nu stiu. Adica, eu la ce m-am gandit e ca un fel de religie a totului. Adica, daca stii povestea Gaiei. Gaia, in mitologia greaca este personificarea Pamantului, considerata in vechime drept element primordial din care s-au nascut zeii, care na, zeii ne-au creat pe noi. Dar daca e sa o luam prin absurd, tot Gaia ne-a creat. Na, ideea mea este de a face o religie care sa ajute omul sa constientizeze ca tot ce exista pe lume are acelasi punct de plecare: pamantul. Si cred ca daca respecti insusi pamantul, respecti orice e creat din el.

– Suna cam pagana traba.

– Da, cam e pe ideea de paganism. Dar nu avem nicio divinitate principala, avem tot ce este in fata noastra. Respect floarea, respect animalul, apa. In mare, daca respecti apa, ca de exemplu, nu o vei polua, deci vei ajunge sa ai apa potabila tot timpul. In ideea de respect reciproc. Respecti pamantul, si pamantul te respecta pe tine. Sau tai un hectar de copaci pentru a avea lemne pentru iarna, ca si multumire, sadesti un hectari de puieti de copaci. Tot ce iei pentru tine sa si oferi inapoi caci vei fi rasplatit dublu.

– Hmm, interesant. Si cum crezi ca ai putea vreodata sa faci ca aceasta…religie…sa existe.

– Bine, ca sa intelegi, “religie” e doar un termen standard. Nu este o religie, este un sentiment mai precis. Si de existat, poate exista de la sine. Trebuie doar sa faci un fel de indrumator, cu cateva idei. E decizia omului. Dar totul pleaca dintrun punct. Nu stiu, cam asta ar fi ideea mea de viitor.

– Da, chiar foarte interesant. Dragi ascultatori, vom reveni dupa o scurta pauza.

 

[pauza de tigara…]

 

Te-ai plictisit sa tot vezi negru in fata ochilor?

Te-ai plictisit sa-ti tot vopsesti peretii in alb sau in orice alta culoare sau non-culoare?

Te-ai plictisit de propria-ti soacra? De fata ei, de gura ei, de lipsa dintilor din cavitatea ei bucala?

Te-ai plictisit sa vezi dezordinea din casa ta? De pe strada? Din lume?

Orbeste-te! Si nu vei mai avea nicio problema.

 

[puff…puff]

 

– Am revenit, dragi ascultatori si-l avem langa noi pe nimicul G. Bine ai revenit in studio.

– Bine te-am regasit dupa pauza aceasta de 5 minute, timp in care am fumat si eu o tigara, am tras un vant si am injurat-o pe mama secretarei directorului tau din cauza ca mai-mai sa scape cafeaua pe mine, caci se grabea.

– Haha, G, esti o persoana foarte amuzanta. In prima parte a emisiunii, am tot vorbit despre tine, dar acuma este vorba sa vorbim despre mine si ceilalti. Caci eu sunt cel important aici, daca nu as fi fost eu, nici tu nu ai fi fost la emisiunea aceasta, iar ceilalti sunt importanti din cauza ca, sa nu fi existat un anumit om, oarecare, in Antichitate, sa zicem, nu ar fi existat milioane de oameni astazi! Gandeste-te la asta un pic…

– Du-te dracului…

Iar eu am iesit din camera roz. A (el, cel ce vorbise inainte) s-a speriat si a anuntat imediat ca:

– Ne pare rau, avem mici probleme tehnice, vom reveni in scurt timp. Pauza muzicala…

 

[dar cum niciodata nu se incepe cu muzica, ci cu reclamele]

 

Te-ai plictisit sa tot auzi sunete neplacute?

Te-ai plictisit sa-ti tot auzi soacra, chiar daca esti orb si n-o vezi?

Te-ai plictisit sa-ti auzi colegii cum cocheteaza sau cum isi bat joc unul de altul?

Si cel mai cel, te-ai plictisit sa te auzi pe tine insuti, cum respiri, cum tragi vanturi, cum injuri?

Nu, nu te surzi, ci sinucide-te!

 

[Laura]

 

Niciodata nu am putut sa o inteleg pe Laura. Atat de plina de viata, atat de excentrica si nebunatica si uneori plina cu sudoarea unor barbati doi pe doi, viteji si puternici si falnici ca un brad si totusi Laura is no more…

Niciodata nu o sa o pot intelege pe Laura. Era atat de plina de sine, atat de venerata si venerabila si uneori plina de complexele unor zile, doua, trei, depresive si traumatice si deplorabile precum poeziile lui Bacovia la puterea a 10a.

Si niciodata nu o sa pot intelege de ce mai traieste!

Toata lumea se plange ca “de ce a murit” ca “mai avea atatia ani in fata ei/lui, putea sa traiasca linistit”. Eu nu vreau ca Laura sa mai traiasca! Nu are dreptul…

De ce sa platesc apa pentru prostia ei?

Dar ce prostie, te intrebi…una simpla ca si posibilitate de a o intelege dar greu de a o accepta.

Anunt faptul ca daca esti o persoana iubitoare de umanitate, treci peste partea aceasta si nu citi.

Prostia ei este faptul ca inca mai traieste.

Ea, Laura, acea putoare umana descompusa din trupul unui cal mort de o saptamana si jumatate, mort datorita faptului ca a fost prost si a trecut peste autostrada, initial vie, apoi moarta, calcata de un tir condus de un turc beat. Ea, Laura, acea mortaciune psihica degradata din non-culori si non-gandire, persoana pe care daca Freud ar fi cunoscut-o s-ar fi gandit la a crea o rasa noua, rasa umana unde individul nu are inconstient, subconstient si nici constient, ci doar doua fire de cupru, erodate de sangele ei marsav si de calitate proasta, made in China…ea…Laura, fata care nu stie nimica…

Deci, tu, Laura, daca ma auzi la ora asta a diminetii, zbierand la tine la geam – ceea ce fac eu acuma – inseamna ca este timpul sa sari de la etajul 10. Sari si voi trai si eu fericit, ultimele mele 3 luni de canceros…

Teoria individualismului libertarian – o cugetare asupra,

Anarhia nu mai este ceea ce a fost pe vremea lui Kropotkin sau Bakunin, o posibilă armă împotriva statului. Atunci când muncitorii simţeau că sunt înjunghiaţi pe la spate de către şeful lor, atunci când femeile doreau drepturi şi libertate mai multă, atunci când educaţia era doar celor mai înstăriţi, iar religia începea să-şi întâlnească inamicii care cu timpul vor deveni puternici şi o vor combate când se iveşte ocazia, socialismul în sine era modul de a le rezolva.

Dar în ziua de astăzi, intro lume unde libertatea este oferita pe tava şi toţi o înfuleca, doar câţiva îşi dau seama că este precum un măr putrezit cu un vierme în centru, lumea încetul cu încetul uita de adevăratul sens al acestui termen. Munca devine tot mai grea pe zi ce trece, lumea se plânge, da vina pe guvern, cei de la conducere sunt făcuţi hoţi, şarlatani, măscărici, dar nimeni nu face ceva, nici pentru sine nici pentru ceilalţi. A, ba da, posibil mai multă munca prin căutarea unui alt serviciu sau se blestemă pe sine că nu au fost buni la matematică în liceu şi au ajuns taximetrişti sau vânzători la magazinul de la colţ. Toţi folosesc modalităţile simple a lucrurilor, a realităţii, nu caută esenţa problemei încerca să o neutralizeze de la nucleu. Ne credem culţi dar nu suntem în stare să ne ducem viaţa până la bun sfârşit. Începem ceva, dar acel ceva rămâne neterminat. Toţi suntem speriaţi de puterea celor ce ne conduc, toţi încercam să ne căutăm o turmă unde să ne ascundem în centru să nu fim văzuţi. Dar dacă suntem găsiţi, suntem făcuţi fugari, trişori, şarlatani, criminali, tâlhari, nişte antisociali şi suntem pedepsiţi. Atunci turma din care făcea parte acea persoană se va diviza şi fiecare individ îşi va căuta o alta turma sau îşi va începe propriul grup în care să facă orice în comun doar să uite de probleme de zi cu zi, să uite de realitate măcar pentru câteva ore.

Dar astăzi, un grup pasnic nu mai este ceea ce a fost odinioară. Astăzi, un grup nu mai este unul activ, ci mai mult pasiv, un grup în care individul îşi linge rănile primite în fiecare zi din rutina sa proprie, în care-şi plânge de mila că nu mai poate, unde îi consolează pe alţii. Dar să facă ceva ca să o ducă mai bine, nu face… stă pe scaun şi se uita.

Mai exista grupuri, dar puţine, pentru că sunt deja categorizate. Sunt cele teroriste, de exemplu, care pun bombe, omoară, se sinucid în numele unei cauze. Ei fac ceva, dar totuşi, mor oameni. Mai sunt cele religioase, care oferă minciună la kilogram, doar ca acei conducători religioşi să aibă faima, putere şi bani. Ei mint oamenii, le fură libertatea şi drepturile, le distrug conştiinţa şi alegerea libera este schimbată în scopurile lor proprii – ai conducătorilor. Mai sunt cele etnice, un grup de oameni, mic sau mare, care nu „aparţin” statului în care trăiesc, precum ucrainenii din ţara noastră. Şi nu în ultimul rând sunt grupurile care promovează unele ideologii, filozofii, idei. Iar una dintre ele este şi grupul anarhist, care mai precis e o familie mare, cu copii, mătuşi, tati şi mame, pe toate continentele planetei.

Anarhia este considerată drept haos. Este oare? Sunt grupuri extremiste care considera că anarhia se va promulga mult mai uşor prin violenţă, luptând împotriva statului, burghezilor, a poliţiei şi a religiei, pe cale fizica. Dar mai sunt altele care o fac pe cale verbală, paşnică, fie că uneori atacurile lor sunt mai agresive decât cele ale grupurilor de violenta tip fizic. Vorba este arma noastră, iar aceasta poate sparge ziduri şi ajuta pe cei nevoiaşi.

Dar în ziua de astăzi, să fi într-un grup altul decât turma de prietene cu unghii vopsite şi cântătoare precum vacile, nu prea mai este în vogă. Sunt unii oameni care-şi dedica viaţa acestor idei de libertate, mergând prin tari şi vorbind cu oameni, facându-şi prieteni, etc. Dar mai sunt alţii care într-un fel sau altul nu doresc să lipsească din viaţa normală a societăţii, dar totuşi ideile lor sunt la fel de puternice şi bune precum a acelora de cutreiera lumea. Iar pentru ei am să le spun câteva vorbe:

Eu – Om/Noi – Oameni

 

Considerându-ne cele mai deştepte fiinţe de pe planetă, nu suntem cu mult mai buni decât o haită de lupi. Adică, dacă suntem singuri în faţa unei probleme, ori ne speriem şi nu mai facem nimica, dăm cu capul de zid şi leşinam ori trecem peste problema, dar cu ajutorul prietenilor. Omul nu mai ştie să se rezolve singur, să iasă singur din probleme, c ere întotdeauna ajutorul altora, s-a bazat prea mult pe relaţiile sale sociale cu oameni, care, precum el/ea, fac la fel. Unde este acea libertate şi individualism pe care ne-o oferă statul? Am fost învăţaţi sistematic să depindem de cel de lângă noi, ca fără el, viaţa noastră să nu mai fie o viaţă „standard”, o viaţă bună, precum o vedem în filme şi auzim la alţii.

Omul, zilnic, îşi pierde un gram de atitudine, de libertate, de cunoaştere de sine, de dreptate, de dorinţe de a cunoaşte pentru un sistem creat de câţiva oameni care le au pe toate. Pe zi ce trece, omul devine mai robotizat, mai uşor de condus, chiar dacă azi este o revoluţie, iar guvernul este schimbat cu unul revoluţionar, ce ne face să credem că am scăpat de acel rău? În timp, oamenii care ne-au furat totul se vor întoarce prin fel şi fel de moduri. Atunci, de ce nu învăţăm mai bine să depindem de noi înşine şi doar de noi? De ce nu ne jucăm de-a oaia stereotipală pe când noi ne controlăm viaţa nu ei? De ce să nu devenim individualişti? Să ştim ce vrem în viaţă, să ne cunoaştem limitele, să gândim logic în momente problematice, să reacţionăm în fata statului prin forţe proprii şi nu de grup. Un sistem va cădea mai uşor dacă-l rozi de la nucleu sau de la pilonii de rezistenţă. Iar dacă sunt 100 de medici care gândesc liber, 100 de arhitecţi care gândesc liber, 100 de ingineri care gândesc liber, 100 de mineri care gândesc liber s.a.m. d statul cu timpul va avea de suferit. O dată ca acei minim 400 de oameni decid individual ca viaţa lor nu înseamnă doar să lucrezi ca să trăieşti, statul va avea de pierdut. Aceşti 400 de oameni ori îşi vor lua tălpăşiţa iar sistemul va avea un gol, ori vor cere mai mult, sistemul ajungând la un stop! Până la rezolvarea problemei.

Noi ca şi specie, trebuie să evoluăm, iar acuma omul a ajuns la un stadiu în care evoluţia oferită de societate este cea greşită, iar evoluţia personală, cea gândită de individ este cea bună. Nu trebuie să gândim pe plan fizic, fericirea nu vine prin bunuri, ci prin gânduri, sentimente controlate şi imaginaţie. Realitatea nu este plăcerea, iar cei ce zic ca oricine face o escapadă într-un univers personal şi inventat, este un laş şi-i frica să lupte cu realitate, acela este laşul. Pentru că tot ce vedem noi este relativ. Iar anarhia nu înseamnă doar acea libertate palpabilă, văzută în faţa ochilor, ci şi cea a minţii. Să ştii că poţi gândi în afara limitelor şi eşti propriul tău zeu, conducător, şaman. Ce poate face mintea, vei putea face şi tu ca persoană. Libertatea este relativă şi ea, precum realitatea, dar dacă TU simţi că eşti liber, dacă chiar o simţi, înseamnă că aşa şi este. Iar o dată ce simţi aceasta, viitorul tău este cert, iar tu poţi modela viaţa după cum vrei. A fi conduc fizic este un nimica pe lângă a fi condus psihic, iar cât timp tu le arăţi că NU poţi fi condus în acest fel, libertatea îţi aparţine, dovedindu-te un bun individualist.

Omul… oricât de puternic ar fi, dacă ştii ce să-i spui, este la degetul tău mic.

Eşti încă un adolescent. Îţi mai place să bei, să descoperi lumea aşa cum este ea, nu ceea ce ni se povesteşte întotdeauna de cei deja trecuţi prin a lor viaţă. Mai încerci câte una-alta, mai citeşti şi când vei termina liceul vrei să ajungi ceva. Eu îţi spun ceva doar: orice ai ajunge, alege să fi tu fericit, tu, nu părinţii, nici bunicii sau profesorii, ci tu şi o dată ajuns ceea ce doreşti să fi, alege ca tot ce faci tu să fie drept şi just fata de tine, fata de ceilalţi şi în unele cazuri fata de natură.

Eşti un arhitect şi acuma lucrezi la un plan al unei case. Alege să fie făcut cât mai ecologic posibil. Caută modalităţi alternative de a crea curent, modalităţi de a scăpa de gunoi/deşeuri, reciclare a apei. Ajuta natura, căci chiar dacă ea nu te ajuta pe fată, o face cum ştie ea mai bine. Mintea ta va fi fericită că ai făcut-o cum trebuie, aşa încât şi tu ei fi fericit.

Sau poate eşti un avocat. O dată la tribunal, apărându-ţi clientul, nu o face de dragul banilor ci de dragul nevinovăţiei individului. Dacă ştii că a ucis un om, apără-l, chiar dacă statul pedepseşte crimele de genul. Gândeşte-te ca în războaie au fost ucişi milioane de oameni nevinovaţi, fie ei civili sau în uniformă, doar din cauză că oamenii politici doreau mai mult, său aveau mici răfuieli cu oamenii politici din statul vecin. Pe ei nu i-a condamnat nimeni. Dar soldaţii au fost, pentru că au fost obligaţi să ţină o arma-n mana şi să tragă în acel aparent inamic. Ţi se pare corect? Dar acel om care a făcut-o din prostie, din cauză că nu ştia ce face până nu a făcut-o… e la fel de criminal ca acela care a trimis milioane de oameni cai şi carne de tun în fata bombelor? Fă dreptate, dacă simţi ca o merita.

Dacă eşti artist, crează ceea ce-ţi place nu ceea ce ţi se impune. De ce exista atâtea categorii de artă pe când fiece om ar putea să aibă o formă artistica personala? Fi atât de deschis la minte încât să o faci cum ştii tu mai bine. Ia o parte de aici, ia şi de acolo. Să nu-ţi pese dacă multora n-o să le placă ceea ce faci tu. Tu să fi fericit cu tine şi operele tale. Artă este subevaluata din cauza limitării societăţii. Intr-o zi, arta ta va fi admirata!

Fi tu… fi individualist. Fi un om, nu fi o oaie. Fă-o în modul tău. Vezi lumea cum o vezi, nu cum o văd alţii şi te obligă să o vezi.

Societatea

 

Societatea este cum vrem noi să fie, chiar dacă avem gândirea poluata cu idei şi fel de fel de lucruri, care nu ne aparţin. Omul social trebuie să înţeleagă că nu duce o viaţă de individ, în adevăratul sens al cuvântului:

Individ – INDIVÍD. – A, indivizi. – de, s.m. şi f. 1. Persoana privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane, atât fizic cât şi prin gândirea sa proprie;

 

Un individ ar avea obligaţia morală de a prezenta în clipele lui libere şi liniştite altora viaţa pe care o duce el. Nu trebuie spusă într-un mod direct, ci ca o generalitate, ca un fel de definiţie a unui individualist, unei persoane cu o gândire proprie şi libere. Nu trebuie prezentată ca pe un „faceţi şi voi aşa” ci ca pe un îndemn prietenesc. Subconştientul uman va găsi ceea ce consideră ea drept bună persoanei în care se afla. Cu timpul, omul se va schimba. Nu contează de vârstă, omul tot va ajunge la a înţelege.

Trebuie să i se prezinte faptul că tot ce este în jur este propria-i creaţie. Ca el singur poate alege calea bună, nu-i trebuiesc îndrumări prieteneşti, care până la urmă, vor suna toate la fel. Tot ceea ce necesită un individ, în cazuri grele, este o îmbărbătare, o aducere aminte a faptului că el este un om cu o minte nelimitata, chiar dacă cultura este. În modul său propriu, el va descoperi un mod de a trece peste, fără a fi vătămat.

Mai trebuie să ajungă la concluzia că tot ce este supranatural, dar are caracteristici umane, îi este un rău. A crede în ceva cu puteri infinite, dar cu o conştiinţă umană, este creaţia celor ce doresc a conduce omul nu a-i oferi libertate şi consolare. Creştinismul în sine, dacă ar fi rămas în stare pură ar fi făcut mai mult bine decât rău, dar din cauza unor oameni politici şi religioşi, cu o dorinţă desăvârşită de putere, care au oferit alt înţeles vorbelor din Biblie, omul a ajuns să fie subjugat cu uşurinţă. Omul trebuie să rămână în starea sa naturală, cea de evoluţie personală, de cunoaştere prin experienţe individuale nu de grup şi nu prin impunere de experienţe inventate.

Totuşi trebuie să înţeleagă că „fac ce vreau” în ziua de astăzi este un lucru imposibil, dat fiind faptul că există legi şi pedepse pentru actele considerate antisociale. Omul trebuie să înţeleagă că el poate face orice, dar la nivel de psihic, care, după cunoaşterea dorinţei în adevărata sa esenţă, poate fi pusă în aplicare într-o stare cât mai apropiată de cea gândită şi imaginata, dar în limitele oferite de stat. Nu trebuie să uităm, că oricât de liberi ne-am simţit, statul poate lua totul într-o secundă.

Individualismul pleacă de la raţiune şi gândire şi continua mai apoi ca şi o stare fizica, observabila prin acţiunile individului, reacţiile sale şi modalităţile puse în practică.

De Ce?

 

Individualismul pur, prin simpla înţelegere a sa (cea naturală), înseamnă o persoană care s-a născut şi a crescut în mijlocul necunoscutului, fără a avea acces la orice resursa umană, adică, chiar orice înseamnă umanitatea şi creaţia sa. Suna ciudat, dar acel om, prin istoria sa genetica va avea posibilitatea de a avea timp de a descoperi pe propria persoană psihica cât şi animalica (cea de existenţa personală, de evoluţie fata de rasele biologice existente în raza individului). Dar acest lucru nu se poate, nu se mai poate evalua drept o evoluţie personală, dat fiind faptul că omul a intervenit în toate modalităţile naturale de supravieţuire.

Dat fiind faptul că societatea este o creaţie pur utopica, adică fiecare şi-a ales propria libertate, propriile limite; unii şi le-au impus, alţii le-au lăsat intro forma personală. Cei ce au impus ideile lor de libertate, au creat idei, filozofii, ideologii pe care le-au pasat din generaţie în generaţie drept calea adevărata către salvarea personala. Tot ce e sub ideile lor, e haos, tot ce e deasupra lor este un vis greu de ajuns.

Tot ce va însemna ajutor din partea societăţi va fi ori de mult uitată (în cazul majorităţii părinţilor), sau o idee necoapta precum celor spuse de cei apropiaţi nouă, de o vârstă apropiată. Nu tot ce zboară se şi mănâncă.

Un individualist trebuie să ceară ajutor societăţii atunci cât nu găseşte o cale de scăpare din ale sale probleme. Sincer, mintea umană poate găsi la orice un răspuns, atâta vreme cât mintea este liberă de idei nocive gândirii, pentru ca viaţa umană n se bazează pe psihologia învăţata la şcoală sau la facultate. Fiecare are propria sa psihologie. Fiecare îşi are propria vedere asupra realităţii şi a logicii. Asta înseamnă individualismul intro societate. Atâta vreme cât omul nu poate fi „virgin” la gândire, să aibă un individualism pur precum cel specificat mai sus, acesta va tinde către naturaleţe şi esenţa.

Realitatea o percepem cum dorim noi. Ea este relativă.

Toleranţa

De multe ori, problemele de genul celor naţionaliste, sexiste pot provoca mari probleme. Sau chiar faptul că tu eşti straight edge şi celălalt nu.

A doua treaba este mult mai serioasă, dat fiind faptul că majoritatea straight edge-ilor sunt anarhişti şi de multe ori apar conflicte chiar pe temele de genul. Anarhiştii vegani uneori discriminează pe cei ce nu sunt ca şi ei şi invers. Este o problemă fără sfârşit, mai ales în România.

O dată ce ideologia oferă acest drept de liberă alegere, totul aflat, cumva, sub umbrelă anarhismului, un om cu mintea la cap trebuie să înţeleagă faptul că probleme şi altercaţiile de genul sunt un minus pentru mişcare şi idee.

Un individualist ar trebui să fie tolerant cu toţi. Atâta vreme cât persoana cu care vorbeşte prezintă toleranta, individul va oferi tolerantă. Dar dacă persoana cu care se face dialogul trece măsura, devenind răzbunător pe ideile individualistului, acesta ar trebui să atace cu idei puternice care să-i justifice celuilalt prostia. Nu trebuie să ajungă la violenţa decât dacă este necesar. Plăcerea şi faptul că ai libertate la a-l lovi verbal este o plăcere mult mai mare decât a-i vedea nasul spart şi sângele curgând.

Nu contează ce etnie sau religie, orientare politică sau sexuală, individul trebuie să aibă respect faţă de aproape, fie o cunoştinţă sau un necunoscut. De multe ori logica se pierde în disputele rasiste, ca de exemplu, ajungându-se la o ură fără rost şi baza de idei.

Justificarea Anarhiei Individualiste

 

Anarhia a ajuns într-un stadiu în care, nu în toate cazurile poate fi numită drept o idee, o ideologie ci un sentiment al unui grup de oameni, care o pun în practică prin fel şi fel de moduri, fie ele paşnice sau violente. Însuşi faptul că anarhia oferă libera alegere adeptului la idee, o justifică drept un salvator social.

O modalitate scurtă de a face aceasta ar fi următoarea: oamenii se nasc liberi dar libertatea lor este subjugata de la prima gura de aer. Drepturile noastre sunt luate, nu ni se oferă, dat fiind faptul că ne naştem cu ele. Ne sunt luate de către regiunea în care trăim (sărăcia sau bogăţia din regiune), accesul la educaţie (care ar trebui să fie egal peste tot, în condiţii propice educării minţilor tinere), de oamenii care conduc statul în care ne-am născut, de dorinţele lor şi de posibilităţile părinţilor. Toate acestea sunt urmări ale conducerii proaste. Fiecare dintre noi suntem moştenitorii anilor de dinaintea naşterii noastre. Avem dreptul la a cunoaşte totul, pentru a face din individ unul rezistent şi conştient de poziţia sa în societate, de posibilităţile sale şi de modalităţile individuale de a-şi trăi viaţa.

Nimeni nu este potrivit să conducă pe altcineva. Nu este pretins lucrul ca oamenii sunt perfecţi, dar nici crearea de idealuri false pentru a minţi populaţia că va duce la perfecţiune, nu este justă. Fiecare om este perfect într-un mod personal, asta-l face individ.

Violenţa nu duce decât la frică, iar frica naşte ura. Unde este pacea care se doreşte a fi pe pământ când clasă conducătoare este cea care oferă violenţă la kilogram? Când suntem cu toţii subjugaţi unui sistem bine înfipt în societate, care evoluează şi devine tot mai complicat pe zi ce trece?

Ura duce la violenţă, deci totul este un cer: violenta > ura > violenta. Omul este obosit după atâtea milenii de violenţă, în care nu s-a putut ajunge la un consens între state. Egoismul şi dorinţele perverse de materiale, faima, putere şi bani, ale conducătorilor, duc la distrugerea societăţii, fie ea deja putrezită.

Justificarea anarhiei este deci, simplă: o dorinţă de a elimina acel rău şi de a oferi libertatea mult râvnita. Iar libertatea nu va fi niciodată fizica… ci mentală. Omul este mai sănătos şi mai fericit dacă ştie că poate să ajungă cu gândirea oriunde decât să fie limitat la ceva.

Un om cu dizabilităţi fizice este discriminat din cauza faptului că este ceea ce este. Dar nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-şi continua existenţa într-un mod paşnic. De ce atâta discriminare şi ura? De ce uitam că cu toţii suntem oameni, suntem uniţi din cauza subconştientelor noastre, suntem unul şi acelaşi? Iar dacă suntem unul şi acelaşi, de ce ni se fură dreptul de a deveni indivizi pe cât se poate…

De aceea trebuie să ne luăm viaţa în propriile mâini şi să continuăm evoluţia personala. Ea va duce la acea libertate de mult râvnita. Ea va duce la căderea sistemelor, la căderea credinţelor false, a ideilor neînţelese şi interpretate greşit, la tot ce înseamnă subjugare. Pasărea fata de sine şi de ceilalţi, nu printr-un mod material ci psihic va duce la iluminarea minţilor şi la crearea imposibilului. Trebuie să ne folosim de ceea ce ni se oferă, nu să distrugem! Pentru că vom fi distruşi la rândul nostru. Fiecare clipă trăită trebuie să semnifice ceva pentru noi. Nu muncă, sudoare, frica, ura, stres, ci plăcere şi libertate.

Şi nu uita, libertatea ta este la un gând distanta! Fă să nu fie precum a celorlalţi. Fă-o să fie individuala prin esenţă sa şi înţelegerea ta faţă de existenţă.

Teoria politeismulu necesar – cateva ganduri asupra,

Majoritatea umana este nascuta drept o existenta care este direct dependenta de creatia umana a unei supra-puteri numita divinitate.

Divinitatea este acel profil psihologic al unei perfectiuni generale, cu puteri extraordinare si o cunoastere a Totului infinita. Divinitatea este tot ce ne dorim sa fim.

Prin urmare, o divinitate este perfectiunea la care tindem noi, fie constient, fie inconstient. Sa fim buni, destepti si puternici. Sa fim etern puternici, nemuritori, dar pana acolo, un lucru constient, pe care tot omul crestin o face: sa nu-si supere perfectiunea.

O perfectiune, fiind idolatrizata, va putea scapa de “infidel” intro clipita, nimeni nu-i va pune actiunea la indoiala.

Asta, atata vreme cat perfectiunea este doar una.

O singura deitate, creatie a omului, exagerata in timp si spatiu, este acea deitate care controleaza si insufla frica, auto-distrugerea si exagerarea puterii religioase asupra majoritatii umane, fara putere de a vorbi intro societatea.

Regula divinitatii unice: un singur zeu, un Dumnezeu impotriva a cateva miliarde de “obiecte” create de El insusi, este precum un infractor in fata judecatoriei. Vorba lui este luata la puricat de catre cei ce au indoiala in el/ea, vorba lui este exagerata de catre fanaticii religiei care i-a fost data-n maini de catre creatorii lui/ei, iar vorba lui va fi folosita drept doctrina de catre cei destepti si cu planuri expansioniste.

Pe scurt: divinitatea unica este un obiect.

Regula legaturii om-divinitate: omul este fericit atata vreme cat divinitatea in care crede este fericita. Divinitatii trebuiesc a i se indeplini dorintele pentru a putea fi fericit/a. Regula divinitatilor multiple: atunci cand exista doua sau mai multe divinitati, se creaza o societate.

O societate, prin definitie, este un grup de entitati perfecte (in cazul nostru). Entitatea, ca si omul, prin geneza, este unica. Entitatile perfecte pot fi bune si rele. Prin crearea de entitati, cream o societate de zeitati, asemanatoare pe plan psihologic cu a noastra, singura diferenta fiind faptul in sine, divinitatea fiind perfecta din punctual nostru de vedere, eternal si atot-cunoscatoare.

De ce asemanatoare pe plan psihologic cu a noastra, societatea lor?

Nascandu-se si traind, in ghilimele, desigur, intro societate unde exista doua sexe, rezulta ca si zeitatea in sine are nevoile noastre umane. Un zeu se poate indragosti de o femeie, de obicei o femeie umana, dupa cum stim din mitologiile religiilor politeiste, iar o zeita se poate indragosti de un barbat. Si noi oamenii simtitm aceleasi dorinte. Rezulta ca si zeitatile au o latura sexuala.

O data ce unele zeitati sunt familie, pot aparea situatii de iubire exagerata, de incest sau de ura intre fratis, chiar de patricid, rezultand ca si zeitatea poate avea sentimente, pe langa cele de iubire si placere.

Exemplele care sa dovedeasca ca o societate de zeitati este asemanatoare cu o societate umana, pot continua la nesfarsit.

Definirea teoriei politeismului necesar: omul, prin constructia sa, daca simte nevoia de a crede in ceva superior lui, va crede in mai multe zeitati decat una singura.Omul este constient de impotenta unei singure zeitati, dar de cele mai multe ori, totalitarismului unui singur dumnezeu este impusca de catre organizatiile religioase sau de catre biserici prin violenta sau prin expansiunea si oferirea de propaganda printre oamenii nevoiasi, sau cu o cultura scazuta.

Omul nu va dori niciodata sa se raporteze la o singura divinitate. Este constient ca este diferit de ceilalti oameni, cantarind o simpla situatie: daca oamenii sunt atat de multi si asa de diferiti, cum de pot toti sa se raporteze la o divinitate atat de prost conturata si atat de malcreata, cu un caracter psihologic stupid si facut la repezeala. Chiar daca n-o va admite, el va crede in aceasta dar in timp acest gand va fi sters de organele propagandistice care folosesc acest singur zeu in scopurile proprii.

Omul care simte nevoia de a crede in ceva, va accepta a crede in zeitati multiple. Ele sunt definite, complexe, mai umane, dar perfecte, ele iubesc, urasc, se lupta intre ei, precum oamenii. Ei se indragostesc de oameni si asa se nasc semi-zeii. Omul se va simti mai bine stiind ca marturia existentei unei puteri supranaturale traieste si exista pe pamantul pe care isi duce el traiul. Omul se va simti mai bine stiind ca zeitatile in care crede mai coboara pe pamant nu pentru a se transforma in tufisuri care ard si vorbesc ci in oameni, pentru ca au sentimente umane, pure, pentru alti oameni. Omul se va simti mult mai bine daca zeul in sine are un chip si nu va fi pedepsit daca va incerca sa-i creeze un chip, stiind ca nu are. Omul trebuie sa stie cum arata acel ceva in care crede, ii ofera stabilitate si liniste. Va si la cine sa se gandeasca cand ii va fi greu.

Cu cat zeul este mai uman si cat mai multi, creand un grup social, cu atat religia in sine este una mai umana, mai cu scopul de a alinta omul cand sufera, decat acela de a controla si manipula omul, folosindu-se de momentele cand acesta sufera.

Pe scurt: omul vrea sa creada in ceva posibil si imaginabil,, in ceva mai uman dar totusi perfect, decat in ceva ce a creat totul in 6 zile, nimeni nu stie cum arata si este doar singur, fara dorinte si sentimente umane decat ura si mila.

Astazi. Lumea romaneasca – scurt eseu

1. Ce este democratia?

Dupa cum bine stim de la orele de istorie, “demos” inseamna “popor” si “kratos” inseamna “putere”, care in traducere libera ar insemna “puterea poporului”.

Prima punere in practica a democratiei a fost in Atena. Dar de la inceput, aceasta ideologie care promova libertatea individului in stat, si-a avut micile probleme: femeile nu aveau drept de vot sau de a-si prezenta ideile la convocari iar oamenii care se mutasera din alte orase-state decat Atena nu aveau nici ei aceste drepturi si pe langa aceasta, erau obligati a trai in afara zidurilor orasului.

Urme a unor forme de proto-democratie s-au descoperit a fi fost in Persia antica si in unele locuri din India. Acestea fiind cu secole inaintea erei noastre.

Chiar daca Imperiul Roman a adus multe puncte de referinta si a dezvoltat idei privind democratia, doar o mica parte din populatia inglobata de acest imperiu avea cetatenia romana. Doar ei aveau drepturi directe prin lege.

In perioada Evului Mediu, democratia s-a promulgat in mai multe zone ale Europei, precum in unele orase-state din peninsula italica, Islanda sau in grupurile de oameni care erau considerati tradatori, sectanti, etc si acestia, de frica legii despotice, fugeau in inimile padurilor unde isi traiau viata sub tutela democratiei directe (adica, aceste gruri de oameni nu aveau niciun lider, dar, cand era vorba de a face decizii la scara de grup, toti membrii acestor grupuri aveau dreptul la a vota).

Inceputul democratiei, celei pe care o cunoastem in ziua de astazi, a inceput o data cu fondarea Statelor Unite ale Americii. Chiar daca fondatorii acestei tari nu au ales democratia drept politica de tara, legile promulgate si ideile centrale, prin care erau conduse statele erau la baza, democratice. Desigur, dupa cum bine stim, nici aici drepturile de libertate naturala si egalitate nu au existat din prima (si, nici acuma nu exista). Cunoastem prea bine povestea afro-americanilor, care au fost folositi drept sclavi pana la inceputul razboiului civil, dar, in continuare, ei sunt discriminati fara scrupule.

Democratia din Romania, precum toate celelalte democratii propuse in majoritatea statelor lumii, nu este una pura ideologic. Chiar daca aceasta idee promoveaza libertatea prin nastere, egalitatea dintre cetatenii statului, dreptul la informatie, dreptul la educatie, s.a.m.d., adevarata fata a democratiei ne este arhi-cunoscuta: minciuna cum ca suntem liberi.

As vrea sa folosesc un cititat dintro carte: “democratia inseamna ca tot ce nu este ilegal, este obligatoriu”. Prin acest lucru doresc sa incep o scurta idee despre structurarea democratiei romanesti, asa cum o consider si o observ eu.

Incepand cu anul 1990, Romania a intrat in randul tarilor democratice. Dupa o revolutie scurta, s-a trecut de la comunism la democratie, dar, din pacate, s-a schimbat doar ideologia politicii de tara, nu si oamenii.

Democratia, dupa parerea mea, nu este o ideologie pentru peninsula Balcanica. Motivele sunt istorice, religioase si sociologice.

1. Motivul istoric

Romania, sau, mai precis, cele trei tari romanesti, Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania au fost intotdeauna, daca nu sub ocupatie straina, atacate continu de inamici. Poate ca nu vi s-a aprins niciun bec, dar ganditi-va la un exemplu simplu: un om, de la varsta de 3 ani este agresat, la inceput verbal, apoi in timp si fizic. Acel om, pana la varsta de 24 de ani este intro continua dezvoltare fizica si psihica. Daca acel om este agresat atat fizic cat si psihic, el nu va ajunge sa se dezvolte natural, sa fie un om individual si liber prin gandirea sa. Nu. Acel om se va dezvolta astfel incat sa se apere de acele agresiuni. Si cum sa te aperi de agresiuni de acest gen decat daca nu prin prostie (neavand posibilitatea de a-si forma o cultura, acesta se va folosi de bazele existentei umane: legile junglei), violenta si siretenie (sau cum i-as mai spune eu: a mitui, a prosti, a fraieri, a minti pentru a exista).

Asa s-a intamplat si cu aceste trei tari romanesti. Ele de la inceput nu au avut posibilitatea de a crea ceva unic lor, ci au fost obligate in a se apara de agresiunile exterioare. Asa a fost, asa s-a intiparit in mentalitatea populatiei.

2. Motivul religios

Intro zona unde exista doar razboi, ura si probleme economice, sociale, agrare, etc, omul necesita sa creada in ceva. Acel ceva, in Evul Mediu si si dupa aceea a fost a crea intro forta superioara, arhi-cunoscatoare, super-puternica, numita Dumnezeu.

Astfel, religia s-a raspandit in randul populatiei precum ciuma neagra. Omul incult, violent, care percepe faptul ca poate nu va mai prinde ziua de maine, isi va gasi alintul in a se ruga lui Dumnezeu pentru a ajunge intrun loc, precum Raiul, unde va scapa de aceste violente.

Un alt subpunct al acestei probleme, ar fi egoismul si incapatanarea celor care conduceau Moldova si Tara Romaneasca (de Transilvania voi povesti un pic mai jos), caci ei, dupa fiecare batalie victorioasa cu inamicul, ridicau o manastire, o biserica, un lacas de cult, nu o institutie educationala. Nu insinuez faptul ca nu ar fi trebuit sa se pastreze traditia cultului crestin, ci insusi vreau sa insinuez faptul ca romanul nu si-a satisfacut dorinta de a descoperi si altceva decat cele pe care trebuiau stiute. Caci, precum spune M. Bakunin, religia este doar o eroare istorica necesara, chiar benefica pentru umanitate, caci, in viziunea lui, minciuna crestinismului a contribuit in mod esential la iesirea oamenilor din animalitate. Religia, sustinandu-si anumite standarde, a oferit pentru unii oameni mai de seama, o rampa de plecare pentru multele studii si descoperiri din vremuri vechi.

Dar tot religia este cea care a indobitocit pe omul prost, astfel creand o discrepanta intre cele doua categorii de oameni. Acest lucru nu s-a intamplat aici. Pe cand, in unele tari din vest, primele materiale scrise in propria limba, sau tiparite, au fost anumite documente oficiale a unor suverani, aici putem vorbi despre carti de cult, religioase si insusi Biblia, prima carte tradusa integral din limba slavona, in Bucuresti, de catre doi frati.

In Transilvania, lucrurile stau ceva mai diferit, caci imperiul Maghiar, respectiv cel habsburgic si Austro-Ungaria, chiar daca a facut ce a facut in scopul de a converti populatia indigena la standardul lor, adica la a impune o anumita limba, o anumita conduita zilnic si o religie, omul destept a invatat maghiara, respectiv germana, astfel avand ocazia de a studia la universitati din tari straine, unde nivelul de cultura era net superior. Asa incat, romanii care traiau in Transilvania, din totdeauna au fost mai mult bazati pe o emancipare pasnica si o unire cu celelalte tari romanesti, pe cale legala, nu precum a facut Mihai Viteazu, de a cucerit cu foc si arma toate cele trei tari pentru a crea unirea.

Avem ca un exemplu, Scoala Ardeleana, care a fost un focar de cultura si patriotism. Acei oameni, chiar daca aveau dorintele lor nationale, doreau a promova cultura printre romani, construind scoli, tparind carti, etc, un lucru care in celelalte doua tari a ajuns la stadiul practic mult mai tarziu, cand au inceput anumite reforme (in perioada lui Cuza, daca nu ma insel).

Chiar faptul ca avem doar doua-trei personalitati pentru curentele literare, artistice, filosofice, precum umanismul, prezinta indobitocirea romanului inca de la inceput.

Asa incat avem de a face cu un popor care abia acuma si-a dat seama ca poate trai si fara credinta necesara fata de un Creator…dar, precum se intampla peste tot: teoria este mult mai usoara decat practica, si, in cazul Romaniei, omul stie ce trebuie sa faca, dar nu stie cum sa o faca, iar societatea de multe ori il demoralizeaza, asa incat, romanul de zi cu zi este prins intro dilema, pe care o pot prezenta simplu prin fraza urmatoare “eu cred in Dumnezeu, dar nu frecventez biserica”.

3. Motivul social

In orice tara, unde religia si violenta se imprima in sangele omului, apar acele probleme frecvente de prostie umana: violenta fara baze solide. Iar acolo unde sunt baze solide, se instaureaza frica, panica si respectul pentru cel ce este superior majoritatii. Acesta este exemplul oamenilor care au puterea, legea de partea lor. Pot schimba totul doar pentru a tine in frau populatia. Acolo unde este frica, este demoralizare. Acolo unde este demoralizarea in masa, exista “nu pot”, caci “nu vreau” nu mai exista in dictionarul psihic al omului. Acolo unde religia si violenta se impune, acolo se va reinstaura legea junglei pure, dar sub forma de ideologie. Aici se naste democratia comunista.

Precum am inceput mai sus, democratia a inceput cu anul 1990, dar a inceput pe un picior stangaci (daca intelegi aluzia). Toti fostii Securisti, toti fostii “datatori in gat”, fostii comunisti, oameni ai partidului si-au continuat cariera stralucita. Daca nu, chiar si-au stralucit-o ei insusi cu aur si putere. Chiar daca Ion Iliescu si Nastase si toti cei care au fost la carma tarii, candva in comunism au trait intro garsoniera, maxim intrun apartament de doua camere, si posibil sa fi avut o Dacia, este din cauza ca comunismul permitea luxul doar unei maini de oameni.

Dar o data cu caderea regimului comunist, au aparut aceia care, ani de zile au rabdat in garsoniera lor, au stat la coada pentru o ruda de salam si au stat sa se gandeasca. Cum ar fi daca ei ar conduce toata scena? Cum ar fi daca ei ar avea puterea? Nu doar ei, si altii, de ce nu ar avea si ceilalti dreptul acesta? Asa ca au pus la cale Revolutia, bazandu-se pe imediata actiune a muncitorilor din toate orasele tarii si, la cateva zile dupa aceia, ei erau cei ce stateau ba pe scaunul prezindential, ba pe scaunul de parlamentar sau deputat.

Democratia romaneasca este doar o scuza pentru furturile si sarlataniile celor care nu au mai suportat sa fie tinuti in lanturi de catre un sistem totalitarist. Punct.

Au gasit terenul perfect pentru aceasta, intro tara unde istoria inca doare, intro tara unde istoria insusi a schimba omul, creand ceva ce doar peninsula Balcanica are – omul siret, mincinos, dar destept cand e vorba de propria-i existenta. Au bagat in acestia frica de lege, creand un sistem complex ca aparenta – celui care nu cunoaste, desigur – si si-au inceput furturile.

Democratia in sine este doar o minciuna. Nu exista drepturi, nu exista libertate. Exista doar dreptul si libertatea oferita de stat prin lege. Cei ce sunt deasupra legii, au dreptul si libertatea naturala, atata vreme cat sunt deasupra noastra. O data picati si cu inamici politici, acestia sunt deratizati precum sobolanii. Si din nou, pun punct subiectului acesta. Democratia este doar un vis. Iar unii oameni au puterea de a ne intra in vise si sa ni le controleze.

2. Ce este societatea?

Societatea reprezinta totalitatea oamenilor dintro regiune, tara sau continent. Modurile socio-psihologice difera de la zona la zona, datorita diversitatilor gandirii, culturilor, anumitor factori precum religia, politica dusa de un stat, sau a unor conditii sociale precum nivelul de trai.

O societate, doua societati…noi suntem aceasta.

Fie ca este de consum, sau nu, noi reprezentam societatea.

Ca parte existentiala, eu impart societatea in trei grupe sociale.

1. Grupa sociala primitiva

Dupa cum se intelege si din titlul oferit acestei categorii, o grupa sociala primitiva inseamna acele persoane care nu accepta evolutia societatii. De la nastere pana la moarte, ei accepta ideile pe care le cunosc si le-au invatat de la parintii sau bunicii lor sau cei de o seama cu rudele lor. are la randul lor fac parte din acest grup social.

Am putea sa-i numim conservatoristi, traditionalisti, populisti, poate chiar si fanatici, uneori nationalisti (nationalismul este o ideologie extremista care survine din exagerarea rolului national intrun stat, dus de un grup de oameni)

In Romania gasim o gramada de astfel de grupuri sociale, de la cele de idei conservatoare, la cele religioase si ideologice. Acestea formeaza majoritatea populatiei tarii noastre, pastrand valori morale demodate care nu permit societatii o evolutie structurata pe idei noi si vechi. Tot ce este traditional trebuie sa ramana traditional atata vreme cat este vorba de gastronomie, imbracaminte, muzica, obiceiuri sau arhitectura nu si cand este vorba de insusi ideea existentiala si evolutionista a grupului uman – grup uman, ca si gandirea de grup. Un grup care stagneaza de zeci de ani nu permite generatiilor noi si nu le ofera dreptul de evolutie personala, dreptul natural de a fi individualisti. Un grup de acest gen paseaza de la tata la fiu idei preconcepute, in mare parte, negative, precum xenofobia, religiositatea fanatica, extremismul ideologic, indobitocirea de generatie, ura de clasa, etc.

Desigur, pentru a se pastra un echilibru in natura, intotdeauna trebuiesc sa existe doua parti antagoniste, ca de exemplu comunistii si nazistii, dar prin dreptul natural, omul trebuie sa aleaga acestea singur, nu prin impunerea unor idei preconcepute demodate de catre parinti sau familie.

Deci, as dori sa fac o paranteza, respectiv despre ideea mea fata de rolul parintilor fata de copilul lor. Parintele trebuie sa educe copilul ca sa se dezolte singur. Parintele, cunoscandu-si copilul, stie de ce este capabil acesta, deci, prin urmare, parintele trebuie sa-si indrume copilul. Dar – si subliniez acest cuvant – parintele nu trebuie sa-si paseze anumite idei preconcepute, care posibil erau la moda cand acesta era tanar, copilului. Daca copilul doreste a fi nazist, sa o faca cu propria lui mana, nu trebuie sa fie nicio urma de parinte in aceasta actiune.

Sau, cum ar spune acelasi Mihail Bakunin, copilul este al societatii, nu apartine nimanui, dar, pentru ca acesta sa ajunga constient de rolul sau, trebuie sa fie indrumat de catre cineva pana la punctul cand isi poate continua calea in viata singur.

2. Grupa sociala moderna

Aceasta grupa sociala reprezinta oamenii care sunt, pot spune, la pas cu moda. Majoritatea sunt parte din clasa de jos-mijloc, mijloc, adica acei oameni care au posibilitatea de a cumpara carti si de a afla informatia pe cai precum ziare, televiziune si internet – desigur, si carti. O data ce omul are acces la informatia oferita de carti, acela este cumva deasupra celor care nu au acces. Acesta are posibilitatea de a descoperi ideile altor oameni, din alte regiuni ale globului pamantesc, si sa si le insuseasca, la dorinta, dupa legile proprii. Acest tip de om este acela care va avea intotdeauna ceva de spus, chiar daca putin, dar cunoaste cate putin din orice.

Desigur, ca in fiecare grup social, exista si exclusivitati. Deci, tot ceea ce prezint eu este pe plan general si o parere personala.

Acest grup de oameni isi vor lasa copii sa descopere lumea singuri, datorita faptului ca au o anumita stare materiala mai buna. Copilul deci va descoperi pe propria piele ce inseamna o cultura diferita tarii in care traieste, caci va avea ocazia de a calatori macar o data intro tara straina. Va avea acces la informatie, deci se va putea culturaliza singur, cu lucrurile pe care-l intereseaza.

Dar, ca intotdeauna, exista si posibilitatea ca parintii, datorita posibilitatilor lor materiale, sa faca astfel incat copilul lor sa ajunga sa fie ingradit. Unui copil, pana la o anumita varsta, nu trebuie sa i se permita orice. Astazi, un exemplu pe care il cunoastem cu totii, este oferirea parintilor dreptul ca fiul sau fiica lor sa isi piarda intreaga zi jucandu-se pe calculator, dandu-le bani pentru a-si achizitiona jocurile originale, etc. Aceasta este frica parintelui, sau dorinta acestuia ca copilor lor sa nu fie obligat sa simta greutatea vietii din afara casei, sau este, pur si simplu, doar o incapacitate a acestuia de a-si creste copilul. Si aici, cu ocazia aceasta, doresc sa subliniez un lucru: acel om care simte ca nu ar fi in stare sa-si creasca copilul, nu ar avea dreptul de a avea unul, caci, copilul nu merita sa fie crescut intrun mediu ostil-incapabil (acolo unde parintele, sau amandoi parintii sunt ostili fata de copil prin simplul fapt ca sunt incapabili de a-l indruma corespunzator in viata).

Deci, prin acest acces la informatie, daca parintii au anumite preconceptii ideo-sociale, acestea vor putea fi abolite daca nu in totalitate, atunci intro anumita masura de catre copil, datorita faptului ca el isi va modela personalitatea nu doar dupa viata familiala ci si dupa cunostiintele acaparate in timp si spatiu, fie ca prin actiune directa, a dica viata de zi cu zi, fie ca prin informatia citita si memorata.

3. Grupa sociala “viitorul”

Poate ca suna a ceva organizatie, dar eu prin “viitorul” ma refer la acea mana de oameni vizionari. Acei oameni care accepta trecutul si viitorul in limita folosirii acestora drept o rampa de plecare. Pentru acestia copacul nu este un copac, ci este o fiinta datatoare de viata, este acel lucru care ne ofera aerul, este deci un lucru de care trebuie respectat – ca si un exemplu.

Dar aceasta grupa de oameni va fi intotdeauna vazuta cu ochi rai. Multi ii vor considera nebuni, oameni fara viitor – cand ei insisi sunt viitorul artei, literaturii, folosofiei, daca nu sunt ei, atunci cum am putea evolua ca si societate?

Si inca un dar…acestor oameni nu li se ofera posibilitatea de a-si expune ideile intotdeuna, datorita acelor idei preconcepute. Romania va fi asa pentru mult timp, daca acesti oameni nu vor avea posibilitatea si nu vor fi lasati sa propuna ceva nou.

Ca sa expun o parere prezentata intrun interviu luat lui Neagu Djuvara, un istoric stralucit, dupa parerea mea. Acesta a spus ca societatea romaneasca va merge rau atata vreme cat o anumita “retea” de oameni influenti va fi inca in viata, caci, spune istoricul, exista o posibilitate ca ei ce le vor lua locul sa gandeasca diferit.

Folosindu-ma de ideea domnului Djuvara, as vrea sa spun ca, daca ideea dansului este corecta, atunci, in momentul in care se va pasa puterea de la prima generatie la cealalta, va exista o discrepanta de panica politico-economico-sociala. In acel moment, acesti oameni vizionari vor trebui sa se impuna, putand incepe schimbarea si evoluarea societatii romanesti.

Desigur, parerea mea era mult mai pesimista, eu imaginandu-mi ca, plecand de la generatia noastra, post-comunista, cei care sunt nascuti in primii 3-4 ani de democratie, se va putea incepe o schimbare treptata in societatea romaneasca care ar necesita intre 3 si 4 generatii pentru a se simti o diferenta si o stabilitate.

In mare, aceste trei grupuri sunt predominante in Romania. Desigur aceste grupuri, pe baza sociologica se pot imparti in grupurile primare, secundare, formale, informale, de apartenenta, de referinta, de inauntru, de exterior, acestea bazandu-se pe diferentierea ideilor fiecaruia, de grupurile de prieteni din aceste grupuri mari sociale, etc. Intotdeauna vor exista si alte grupuri sociale, de oameni care poate sunt intre doua grupe majore, sau poate sunt grupe de oameni total diferite de acestea trei. Dar atata vreme cat aceasta democratie romaneasca va ramane in acest stadiu, nu vom cunoaste niciodata totul cum trebuie, pana nu vom vedea cu ochii nostrii.

Romania este tara unde trebuie sa se vehiculeze deviza “sa nu crezi pana nu vezi” la fiecare colt de strada. Este tara unde nu scoala si familia, nici prietenii nu te invata ce care este scopul tau in viata, ci insusi societatea. Mai precis, descoperirea ei intrun mod personal. Aici ceea ce ti se spune este 50% minciuna. Deci, care este partea adevarata? Prima sau a doua…

Astfel spus, un roman pentru a avea succes atat psihic cat si material in viata, necesita undeva la minim 10-15 ani in plus, adaugati vietii lui, ani care trebuiesc petrecuti pe drumuri, in descoperirea naturii umane, atat in tara noastra cat si in strainatate. Dar nu trebuiesc create idealuri straine. Nu trebuie sa ne propunem sa ajungem ca si cei din tarile occidentale. Nu! Trebuie sa cream ceva propriu, ceva romanesc, ceva care sa ne fie buna precum o haina calduroasa iarna. Sa ne fie atat confortabil cat si bine. Romanul trebuie sa cunoasca nu informatia oferita in carti ci trebuie sa-si cunoasca aproapele, caci, pentru ca sa cream o rampa de plecare, trebuie sa fim mai solidari intre noi, sa ne acceptam asa cum suntem, noi ca si oameni, trebuie sa ne cunoastem capacitatile fizice si psihice si sa nu ne mai fie frica atat de noi cat si de imprejurimi.

Dar pentru asta trebuie sa exploram.

3. Ce este familia?

Daca definim familia inelegem o persoana de sex feminin, o persoana de sex masculin si copilul lor. Aceasta este familia nucleara. Desigur, mai avem familia mono-parentala, unde existe doar un parinte si copilul acestuia. Si familia ramificata, unde avem matusile, unchii, verisorii, bunicii, etc.

Dar ce este familia in adevarata sa esenta moderna? Ce inseamna ea ca si activitate psihologica, psiho-sociala, fata de membrii ei si ce reprezinta educatia sau educarea acesteia?

Pentru inceput as dori a-mi impartasi ideea despre familie:

Familia nu mai este o familie atunci cand este legala. Este o unealta de grup. Nu vad cu ce este mai fericit un cuplu maritat decat un cuplu nemaritat legal. Pe baza psihologica, daca o relatie nu merge bine sau merge intun mod ciudat, unii nu doresc a divorta din cauze legale.

O familie sanatoasa, in viziunea mea, reprezinta aceea unde partea masculina si partea feminina a totului numit cuplu se respecta reciproc si stau impreuna datorita sentimentelor si apartenentei lor la ideea de relatie. Un cuplu trebuie sa evolueze pe baza sentimentala, prin a crea acea legatura care nu poate fi distrusa, aceea unde atat barbatul si femeia sa faca parte din gandul si constiinta celuilalt. Nu o verigheta si un act legal fac din ei o familie. Ci legatura dintre cei doi.

In plus, pe baza legislativa, totul este costisitor si aiurea. O hartie la primarie, a avea aceasi nume de familie, o petrecere dupa festivitatile de la biserica nu te fac sa fi familie. O familie legala reprezinta un lucru usor de controlat de stat. Legi prin care se restrang posibilitatile ca si un cuplu, drepturile furate copilului prin nasterea sa intro familie legala, obligatiile cuplului fata de stat sunt niste lucruri care se pot evita prin crearea de familie sentimentala.

Iar daca ai un cuplu bazat pe respect reciproc si o legatura sentimentala, inseamna o durabilitate si o placere – cu nimic diferita fata de acel cuplu unde fiecare individ are la inelar o verigheta veche de 40 de ani. Iar o data aceasta legatura sentimentala, venirea unui copil nu va fi deloc o povara si acesta nu va fi deloc “maltratat” psihic printro educatie precara si lipsita de atentie. Un copil trebuie sa se nasca intro familie sanatoasa sentimental, acolo unde nu exista cetruri, violente sau atentie nula.

Un copil, prin nastere, are dreptul la cea mai mare atentie si la cel mai inalt nivel de afectiune pe care i se poate oferi, caci nu copilul a ales sa existe, ci parintii lui/ei au ales a-l/a o procrea.

Eu sunt pro ideei de concubinaj. Familia legala este doar arma statului si a Bisericii – ca si institutie. Si cum spune o vorba, tradusa din engleza “familia este negare iubirii, vietii si a libertatii”. Iti pierzi viata stiind ca traiesti intro familie legala, unde singur iti creezi reguli dupa care sa traiesti. Omul trebuie sa exploreze la limita bunului simt fata de partener sau partenera. Iubirea poate disparea o data cu legalizarea nuntii, caci o data maritata/insurat, ea/el isi spun ca vor trai o viata impreuna, doar datorita verighetelor de pe deget. Iubirea se creeaza prin afectiune si aceasta se face atunci cand vrei ca o persoana sa fie cu tine si ti la ea si-ti doresti ca ea sau el sa nu te paraseasca. relatia dintre doi adulti trebuie sa fie asemanatoare la un anumit nivel, cu relatia dintre doi adolescenti indragostiti. Pura, frumoasa, pitoreasca, sentimente nelimitate.

Dar, hai sa luam toata ideea de la capat, intrun alt mod de abordare.

Avem familia traditionala, pe de-o parte si familia moderna pe de alta parte.

1. Familia traditionala

Ce poate sa intesmne o familie traditionala? Familia de acest gen se descopera cel mai mult in grupurile sociale de oameni de o tenta traditionalista, simbolista, pur religioasa.

Aceasta familie traditionala, pentru ei reprezinta insusi motivul existentei lor, facand parte din acea lista simpla “inveti, termini scoala, lucrezi, castigi bani, iti iei o sotie, se casatoresc in ‘sfanta’ biserica, faceti un copil si-l botezati in aceasi ‘sfanta’ biserica, si ai o viata fericita”. Pentru ei, respectarea acestei liste inseamna ca ei sa-si fi implinit visul existential. Pentru aceia, tot ce este in afara listei, sunt niste lucruri de zi cu zi.

Daca nu exista bani, dar exista familie, ei nu se inteleg bine. “Nu avem bani!” ii zbiara sotia sotului, continuand “cu ce ne hranim copilul, cu ce bani il imbracam si cu scoala ce facem? Iar tu bei singurii nostrii bani!”. Barbatul, somer fiind, sau lucrand pe banii castigati de cei la jumatate de norma – dar el lucreaza intro uzina 10 ore pe zi, uneori si mai mult – va ajunge intro decadere psihica. Acest tip de om, care si-a sistematizat toata gandirea in jurul ideei “daca lucrezi, ai bani, deci esti fericit”, se va simti fara rost, ajungand la a face acele lucruri tipice balcanicilor: sa bea. Din acest punct incepe decaderea familiei traditionale.

Prin urmare, familia traditionala este intro decadere agravata. Datorita problemelor economice, datorita lipsei locurilor de munca si a mai multor factori, facandu-i pe oameni nedoritori sau sa nu se mai simta in stare de a avea o relatie stabila.

Mai sunt si lucrurile celelalte legate de acest tip de familie. Rapiditatea evoluarii societatii tehnologice, schimbarile bruste a locurilor de munca cautate, a gandirii, moralitatii, modului de viata a tineretului de astazi si in pluc, acea dorinta de a “curvi”, daca pot sa numesc noul stil de relatie dintre doua persoane, duc la destabilizarea centrilor de valoare traditionalista a Romaniei. Toti cauta moduri cat mai repezi de a face totul, iar, cum este acea vorba batraneasca “cu grija si rabdare”, nu mai exista. Deci tot ce se cladeste astazi, in format rapid, cauta solutii rapide, iar solutiile rapide nu se gasesc in traditional ci in capitalism si consumerism.

Deci, familia traditionala face loc familiei moderne.

2. Familia moderna

Familia moderna o putem imparti in doua:

  A. Familia legalizata

si

B. Familia-concubinaj

Asa ca vom incepe cu primul punct.

Familia moderna legalizata reprezinta pruncul mutilat al familiei traditionale. Se doreste pastrarea valorilor vechi si “sacre”, dar acestea nu se gasesc in echivalenta cu viata moderna, astfel incat in timp aceast familie ajunge sa fie antagonica.

Traditionalul cu modern, intro societate incapabila de a crea ceva traditionalo-modern, adica, un exemplu, sarmalele facute la banda rulanta (modernul combinat cu traditional pentru a satisface nevoile tipice zonelor), nu se gasesc in aceasi cutie.

Asa incat, traditionalul ramane cand e vorba de sarbatorile tipice familiei, care reprezinta o placere si o bucurie pentru fiecare mebru al familiei (exemplu: zilele onomastice, aniversarile de casnicie, chiar zilele libere cand toti mebrii familiei ies la iarba verde, sau pleaca intro excursie, etc), care produc o falsa imagine asupra totului numit, simpu, familie.

Omul, fara sa-si dea seama, isi va duce viata traind intro continua dezamagire de sine. As putea spune ca este chiar nostalgie. Dorinta de a repeta lucrurile dragi lor si placute se vor fi imposibile datorita ritmului de viata modern. Astfel omul, in loc sa-si traiasca si gandeasca fiecare zi ca sa-i fie fericita si placuta, acesta va trudi pentru a putea sa-si ia din nou cateva zile libere pentru a resimti placerea unui gratar la malul unui lac.

Din acest motiv, copilul va creste crezand ca viata inseamna sa ai bani, care acestia ii vor aduce fericirea si posibilitatile de a se distra. Tot din cauza imaginii familiei legalizate, adolescentii vor considera ca acea perioada de viata de tranzit intre copil si adult, mai precis reprezinta momentul culminant al distractiei si prostiei de grup. Acestia au fixata in cap ideea cum ca, o data terminata facultatea, li se va termina si copilaria, distractia, caci vor fi obligati sa-si castige singuri painea;

Familia-concubinaj reprezinta insasi libertatea omului intro relatie. Precum o relatie durabila a doi adolescenti, adultii care traiesc in concubinaj se vor respecta reciproc, vor avea sentimente unul pentru celalalt, dar vor stii, undeva in mintea lor, ca ei nu sunt legati deloc unul de celalalt decat de sentimente. Doar atat. Ei, atunci, vor avea posibilitatea de a-si face ziua, in primul rand, placuta pentru sine si apoi, o data ziua placuta, individul isi va continua ziua impreuna cu persoana iubita.

Intro familie-concubinaj, prima persoana esti tu, apoi celalalt. Dar totul trebuie sa fie intro simbioza totala. Poate este un pic mai greu de cocneput o familie de acest gen, poate din cauza aceasta multi inca adera la ideea de familie legalizata, dar acest tip de familie reprezinta individualitatea omului si inexistenta apartenetei sale la un anume sistem de valori preconceput asupra familiei. regulile se creaza in timp, intre cei doi, acestea bazandu-se pe diferite puncte, precum limitele acceptantei uneia dintre persoane.

O data o familie liberasi fericita, copilul va creste constient de faptul ca si el la randul sau isi va putea avea aceasi familie fericita, in fiecare zi. Deci, acesta nu se va amagi crezand ca perioada dintre sfarsitul pubertatii si sfarsitul facultatii reprezinta cireasa de pe tort a vietii si ca in acea perioada, acesta va trebui sa le faca pe toate, ci va invata sa evolueze treptate, sa descopere si sa afle doar atata cat poate procesa. Acest copil va ajunge o persoana mult mai linistita, din punct de vedere psihic, si mult mai echilibrata in viata, caci se va invata pe sine care-i sunt limitele, posibilitatie si visele.

4. Ce este omul?

Omul este un animal logic si rational.

Omul este o creatura desteapta, cu posibilitatea de a invata, de a crea, construi si de a distruge. Omul este insusi Dumnezeu pe pamant.

Poate voi parea solipsist in ceea ce priveste definirea Omului, dar eu consider ca fiecare dintre noi este un Dumnezeu, nu pentru toata lumea ci pentru sine si cei din jur. Cu totii suntem Zeus, Atena, Hades, Isis, Ra, Thor si ce zei ar mai exista. Fiecare avem un rol in viata si doar noi putem sa-l indeplinim. Si o data ce omul se naste individ, adica este singurul din miliarde de oameni care are anumite caracteristici, trebuie sa admitem faptul ca suntem Dumnezeu.

Ca sa fac o paranteza, eu consider ca religia a creat pe Dumnezeu, nu ca si o fiinta superioara noua ci drept perfectiunea umana. Acel ceva pe care am dori cu totii sa fim. Sa stim totul, sa cream orice, sa controlam si sa fim slaviti de fiinte inferioare noua – aici as vrea sa-l citez pe Max Stirner care a spus urmatoarele “daca am inceput prin a spune: iubesc lumea, pot la fel de bine sa spun dupa aceea: n-o iubesc, caci o nimicesc asa cum ma nimicesc si pe mine; ma servesc de ea si o folosesc. Nu-mi impun sa am un singur, invariabil sentiment de care sunt capabil. De ce sa n-o recunosc? Da, ma folosesc de lume si de oameni! Asa pot sa raman deschis tuturor impresiilor si trairilor, fara ca vreuna dintre ele sa ma smulga din mine insumi”. Nu trebuie sa luam vorbele lui Stirner intrun mod individualist utopic, acela de solipsis practic, acolo unde doar Tu esti important si ceilalti nu. Ideea trebuie moderata la nivelul in care tu sa te folosesti de oameni pentru scopul tau, in primul rand, apoi pentru scopul celorlalti. Un exemplu, cam capitalist, pentru a da o idee asupra acestui lucru ar fi urmatorul: castigi bani de pe urma oamenilor, pentru folosul tau. Tu ii investesti, creezi o companie, pentru ca tie sa-ti fie bine, caci daca va merge compania, vei castiga bani, dar cu ocazia aceasta tu creezi locuri de munca, care, pe langa faptul ca ofera unui anume numar de oameni posibilitatea de a castiga painea zilnica, dar ajuti si la cresterea nivelului economic a zonei unde se afla aceasta companie. Deci prin urmare tu esti primul, ceilalti sunt dupa tine. Iar cum scopul scuza mijloacele, efectul va fi unul placut.

Iar, ca sa continui ideea de mai sus – ideea despre om – datorita faptului ca totul din ziua de astazi, chiar daca este o minciuna, se invarte in jurul individualitatii omului. Chiar daca industria ne considera oi atunci cand isi fac publicitate, literatura, arta, muzica, acestea ne iau pe fiecare in parte si ne spun “tu, tu esti unic”. Un citat dintro carte spune ca “Fiinta suprema nu mai este Dumnezeu, ci Omul”. “Dumnezeu e mort. Noi l-a omorat!” spune Nietsche. Deci, prin urmare si prin logica junglei, cel ce-l invinge pe cel mai tare, ajunge sa fie cel mai tare. Noi l-am omorat pe Dumnezeu, deci noi suntem Dumnezeu.

Deci ce este omul? Omul este Dumnezeu.

Omul se poate modifica pe sine, omul se poate crea pe sine, omul poate crea viata (un exemplu ar fi clonele) dupa cum doreste el. Omul poate sa distruga, dar tot omul poate si construi. Omul modeleaza totul. Tot ce-l mai controleaza pe Om este Universul. Iar Universul este locul nostru de joaca, chiar cutia cu nisip. O cutie cu nisip infinita. Unde scormonim cu mainile goale si dintro data ne taiem in ceva ascutit. Ca sa vedem in ce ne-am taiat, scormonim in continuare si gasim ceva. Ce este? Ce poate sa fie?

Omul este curios. Acesta cauta lucruri si se panicheaza. Ce este aceasta? Dar nu stie, atunci omul cauta un raspuns.

Omul descopera. A gasit un lucru inexplicabil. Incearca sa si-l explice. Si candva, dupa o perioada de vreme, Omul descopera un raspuns. “Este un ciob de sticla”.

Omul vrea sa afle de ce, de ce, de ce…de ce ciobul de sticla taie?

Omul vrea sa caute o modalitate…cum sa faca ca sticla sa nu mai taie.

Iar lista poate continua la nesfarsit. Tot ceea ce ne permite corpul biologic, facem. Tot ceea ce ne permite creierul, vrem sa facem, iar unii pot. Iar aceia care isi folosesc mintea cu chibzuinta pot muta lucruri, pot vedea viitorul…

Omul este Dumnezeu si daca intro zi vei sta pe ganduri sa-ti dai seama ce lucruri ai facut, vei descoperi ca ai construit si ai si distrus.

Omul esti tu, iar tu esti un individualist. Pentru tine nu exista “nu pot” ci “nu vreau”. Esti capabil sa faci orice vrei. Dar stiti ce ne impiedica? Statul, gandirea preconceputa a oamenilor – idei impuse de altii pentru ca statul sa poata functiona – si prostia omului, prostia celuia care chiar crede ca nu poate…

Dar Omul, ajuns in societatea moderna ajunge sa fie doar un om. De la Dumnezeul de acasa, ajunge sa fie un nimeni intro mare de nimeni. Societatea moderna ne fura individualitatea si libertatea gandirii noastre. Suntem subjugati unor idei precum cea a libertatii oferite prin lege de catre democratia (daca Statul spune ca asta este libertatea – asa o fi), dreptul la informatie (limitata spui? nu cred…eu stiu totul!), si asa mai departe.

Iar cum Omul a ajuns om, putem scurta definitia de mai sus la urmatoarele: omul este doar un pion pe masa de sah a celor care ne conduc. Acesta si-a pierdut puterile naturale, nu mai cunoaste ce este libertatea, dreptatea, solidaritatea, iubirea, lucrurile pure pe care noi le-am uitat. De aceea suntem fascinati de sborul pasarii, de viata leului si de innotul pestelui. Ei stiu ce este aceea libertate, ei stiu ce inseamna sa traiesti – chiar daca se bazeaza pe anumite standarduri naturale, pe anumite instincte.

Deci…ce este omul? Un nimeni.

Iar omul trebuie sa schimbe asta. Trebuie sa fie din nou un Om.

5. Natiunea

Iar daca omul este un nimeni, ce trebuie sa facem?

Definitia “natiunii”. Termenul de “national” este folosit in perioada moderna pentru a definit un statut al unei comunitati care nu tine seama de influente sau confluente.

Noi mai suntem macar o natiune?

Nu. Definitia spune ca natiunea este aceea care nu tine seama de influente, adica tot ce este non-romanesc, in cazul nostru, ar trebui sa fie trecut cu vederea. Suna un pic traditionalista definitia aceasta, dar chiar daca este definitia spusa la orele de istoria, isi are un inteles ascuns.

Acea natiune care nu accepta influentele externe, este o natiune individuala, care dezvolta in sanul ei, o societate speciala si tipica acelei tari, o societate care este formata din oameni diferiti, cu o gandire tipica tarii, zonei, judetului sau a orasului din care fac parte. Adica? Adica o natiune individuala, cu o societate libera si oameni individualisti. oameni care-si creeaza gandirea in asa fel incat sa le fie lor bine, care traiesc intro totala simbioza cu Statul. O natiune, unde clasa conducatoare stie faptul ca fara popor, Statul nu exista, deci, va crea o relatie speciala cu masa majoritara. Daca poporul traieste bine inseamna ca Statul a inteles necesitatile poporului. Iar daca Statul a inteles necesitatile poporului, poporul este fericit. Deci, nu exista violenta, nu exista probleme.

Dar Romania nu este o natiune. Romania inseamna doar Statul si clasa conducatoare. Nu exista nicio simbioza, niciun ciclu intre Stat si popor. Statul este fericit, poporul nu.

O data ce Natiunea este ultimul capitol al acestui eseu, reprezinta insusi concluzia.

Eu nu promovez anarhia totala, eu promovez anarhia individuala. Promovez acel individualism care reprezinta scopul personal in primul rand, urmat de scopul celorlalti.

Iar intro tara unde poporul nu este fericit, poporul trebuie sa fie solidar cu sine insasi si sa lupte, nu pentru o revolutie armata, nu pentru  schimbare de Guvern. Dupa cum spunea Proudhon, fiecare revolutie este urmata de o conducere mai proasta decat cea de dinaintea ei. Deoarece o revolutie inseamna ca, o data instaurat acel guvern revolutionar, trebuie sa se elimine inamicii politic. O data eliminati, toata puterea pica in mana guvernului revolutionar. Nu exista niciun echilibru. Iar un exemplu puternic il avem in Rusia, o data cu revolutia din 1917, unde, dupa ce bolsevicii si-au distrus inamicii, toata puterea a cazut in mana clasei conducatoare, instaurand teroare, ura si discriminare.

Nu. Eu doresc o revolutie intelectuala. Deoarece unde sunt multi, aceia nu pot fi distrusi. Multumim “drepturile omului”. Multumim Uniunii Europene. Multumim, caci, daca un popor unit pentru un scop este atacat, maltratat, exista modalitati de judecata externe, unde judecatorul este neutru, acesta cantarind povestea fiecaruia.

Noi, ca si oameni, trebuie sa fim o natiune, nu un popor. Caci, o natiune inseamna o societate unita.

Dar totul pleaca de undeva. De la lupta intelectuala. iar acea lupta intelectuala reprezinta atunci cand oamenii care doresc sa faca schimbari in tara, o vor face pe calea legala. Folosindu-ne de posibilitatea de a lucra, ca de exemplu. Invatam, ajungem undeva mai sus in ierarhia sociala. Iar acolo, daca suntem multi, putem incepe a roade sistemul cancerigen al Statului, chiar de la nucleu. Ca si medic, ca si judecator, ca si arhitect, invatator, profesor, mecanic, vanzator la o reprezentanta de masini, director de sector la un supermarket, daca toti sunt uniti, Statul isi va da seama ca nu mai are nicio sansa. Imaginati-va o greva generala. Dar nu acel stil de greva, cand poporul iese in strada. Ci acea greva cand nimeni nu merge la serviciu si sta acasa, facand acele lucruri care le place cel mai mult. Statul nu trebuie sa vada greva, caci un popor care cere, este un popor usor de mintit. Ci trebuie sa aratam faptul ca Statul depinde de noi.

Iar acest lucru il poate arata doar o Natiune. O Natiune de Oameni.

Omul trebuie sa-si uite trecutul dureros istoric, trebuie sa uite iubirea de patrie pentru atata vreme cat suntem condusi de niste sarlatani, nemernici, care ne mint, ne fura totul, daca noi ne opunem, suntem amendati, incarcerati, fals-judecati, condamnati la puscarie sau pe viata, omorati.

Omul trebuie sa stie ca iubirea de patrie nu exista atunci cand patria ta este distrusa in fata ochilor tai, din cauza ca altora le pasa doar de puterea si banii lor, nu si de poporul si de natura asupra carora ei se considera conducatori.

Incepand de astazi, noi trebuie sa incepem sa vrem sa ajungem mai sus.

Incepand de astazi, noi trebuie sa ii facem pe politicieni sa-si dea seama ca trebuie s ale fie frica de noi, caci tot ce au ei, vine de la noi.

Unealta sistemului opresiv, Politia, Jandarmeria, Armata, nu va trage niciun foc de arma, dat fiind faptul ca si ei fac parte din popor, si ei trec prin aceleasi momente grele ca si noi, si ei sunt oameni. Dar este un lucru care ne diferentiaza pe noi de ei: ca si noi, si ei isi fac datoria, doar ca datoria lor este legata direct de politia dusa de un Stat. Dar o data inceputa revolutia intelectuala, incepand cu maturatorul de strazi pana la ofiterul de politie, chirugul de la spital, vor intelege care este situatia:

Putem schimba ceva doar daca suntem uniti ca si o Natiune.