Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate

Un text din august 2012.

 

I. Introducere

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că anarhiştii consideră că oamenii sunt destul de capabili să se auto-organizeze şi să se conducă singură – deci, promovându-se conceptul de voluntariat, voluntarism, voluntar. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

Un foarte scurt ghid de auto-organizare studenţească

[pentru toţi cei pe care ar putea interesa]

În ultima vreme sunt mult prea multe probleme în cadrul Universităţilor şi a Facultăţilor – şi, desigur, în cadrul educaţiei în general. De la violarea autonomiei universitare, precum se întâmplă destul de des la Universitatea Babeş-Bolyai, unde poliţia intră în clădirile universitare de bună voie, şi nechemaţi de Rector (aşa cum scrie în lege – doar el/ea poate chema orice forţă de ordine în interiorul unei clădiri cu caracter educaţional), la nerespectarea multor drepturi şi legi fundamentale a studenţilor şi cadrelor didactice (care se întâmplă la nivel naţional), până chiar la desfiinţarea unei întregi Facultăţi, doar aşa, că i se scoală rectorului (precum s-a întântânplat pe 1 aprilie la Craiova, cu Facultatea de Ştiinţe Sociale – iar aproximativ 1.500 de studenţi au de suferit de pe urma acestei decizii).

Organizaţiile studenţeşti nu sunt capabile să acţioneze mai departe decât de petiţii kilometrice, comunicate de presă pe site-urile lor şi uşi închise-n nas din partea oficialilor Guvernului sau Universităţilor. Aşa că singurul mod în care se pot aduce schimbările necesare este auto-organizarea studenţească; doar atunci când noi, studenţii, ne organizăm să creăm contexte de presiune şi de schimbare, doar atunci vom putea face ceva!

Acesta este un mic ghid de cum să te organizezi în cadrul unei mişcări studenţeşti locale, şi pe baza experienţei de aproximativ două săptămâni de ocupaţie studenţească la Universitatea Babeş-Bolyai. Desigur, există reţetarul celor din Croaţia, un document excepţional, dar consider că este necesar să ne centrăm, cel puţin pentru moment, pe câteva lucruri de bază.

*

Internetul si protestul social

Ca sa nu mai fie probleme anunt faptul ca acest text este o OPINIE care nu se bazeaza pe studii stiintifice de orice fel. O opinie este ceva copt in propriul creier, asa ca, daca sunteti ca si sorinel (cel de la commenturi), va rog, nu incercati sa sustineti ca opinia mea e proasta din cauza ca nu are baze stiintifice si nu incercati sa ma combateti prin alte opinii non-stiintifice de ale voastre. Veniti cu temele facute de acasa, daca vreti asta. Nu ca sorinel care latra la Luna fara a deveni vre-un varcolac…

Ma gandeam zilele astea, daca are legatura Internetul cu disparitia protestului social in Romania. Asta in timp ce ma uitam la sezonul doi din Boardwalk Empire…

Si mi-am dat seama ca are. Si e foarte simpla treaba. Suna asa:

Pe vremea cand nu era Internet, lumea, ca sa descopere ce se mai intampla prin oras, prin tara sau prin lume, ori citea ziarul, asculta radio-ul sau iesea afara.

In momentul in care omul iesea afara din casa lui, casa care il limiteaza informational, el era deschis la a afla toate noutatile necesare. Acele noutati venind de la diferite persoane sau grupuri de oameni. In timp ce afla noutatile, pe langa ca i se transmiteau informatii, i se transmiteau si sentimente, imagini, gesturi, vedeai omul si puteai sa-l observi, sa-ti dai seama daca vorbeste adevarul sau nu. Sa dezbati despre subiect. Iar sentimentele acelui vorbitor ti se transmiteau si tie, daca erai de acord cu omul. Astfel, creandu-se o legatura intre cei doi indivizi, nu doar una de emitator-receptor, ci si una de apartenenta la o anumita idee, ideologie, curent artistic, muzical, etc.

Asa se formau si grupurile de interes. Cu timpul, daca problemele sociale sau politice de zi cu zi erau mult prea presante, acel grup crescand in intensitate, alegand a-si prezenta ideile si prin alte metode, fluturasi, pamflete, prin ziare independente, facand intalniri prin diverse locuri, unde sa vina si alti oameni interesati. Pe loc, se puteau decide tactici, masuri, actiuni, idei alternative celor ce se intampla si nu convin acelui grup.

Neavand acces la informatii via Internet sau alte metode moderne de interceptare/comunicare, precum telefonul fix sau mobil, nici Statul nu stia ce se intampla in fata ochilor ei, pana cand deja acel grup devenea mai inchegat, mai mare, mai raspandit, cu influenta asupra societatii si cu ideile deja puse pe hartie. Statul, atunci, pusa in fata faptului, reactiona direct din prima, in cazul in care acel grup era impotriva Statului. Iar actiunile directe erau in vazul tuturora. Sau, se aflau repede, pentru ca totusi, unu-doi oameni tot stiau cele intamplate si raspandeau vestea. Astfel, se crea un grup care solidariza cu acel grup care tocmai ce a fost reprimat de catre Stat. Grup care devenea unul cu celalaltul. Numerele cresteau si se decideau de actiunile, etc. Revolutie! Ma rog.

In ziua de azi, treaba nu mai sta asa. Chiar daca avem o viata sociala in viata reala, discutiile noastre sunt bazate pe ce am mai citit sau vazut pe Internet asta-seara si, de rareori, despre ceva care sa nu aiba o legatura catusi de mica cu Internetul.

Dependenta noastra de Internet duce ca noi sa nu mai fim interesati de cele intamplate in societatea din care facem parte. Sau, chiar si daca citim faptul ca o ducem rau si o simtim pe pielea noastra, nu mai avem un interlocutor care sa ne paseze, o data cu informatia si sentimentul. Grupurile nu mai sunt formate in lumea reala, ci in cea fictiva, pe Facebook si altele de acest gen. Oricine poate face parte din aceste grupuri. Aceasta forma de „democratie” duce ca Statul sau politia secreta sa afle din prima daca se coace ceva putred in sanul ei. Si poate sa ia actiune imediat. Daca se intampla ceva rau, cu totii, aparati de subtirica aparenta a protectiei oferite de Internet, isi permit sa se retraga din fiece motive. Poti sa faci parte din toate miscarile de protest, in ziua de astazi, doar apasand un buton. Dar nu e obligatoriu sa si FACI PARTE din acea miscare. Vezi tot ce se intampla via YouTube, pe strazi, pe stadioane, in cladiri, vezi brutalitatea politiei, te mai gandesti daca mai vrei sa faci parte dintr-o miscare adevarata sau nu…totusi, te-ai putea trezi batut sau bagat la inchisoare…pentru ce? Pentru drepturile tale?

Internetul creaza comoditate si frica. Frica de lumea reala. Nu mai ai sentimente de apartenenta fata de un grup sau impotriva cuiva sa a ceva.

Si uneori, prea multa informatie primita, din prea multe resurse, dat fiind faptul ca indecizia si neincrederea de sine este o caracteristica larg raspandita printre tinerii romani, poate duce la o pierdere totala a valorilor personale. Nu mai stii ce sa crezi, si unii se dau batuti. Sau, pur si simplu spun „si ce rezolvam/rezolvati daca facem/faceti asta?”. Nimic, daca spuneti voi asta!

Nu cer o trecere de la protestele pasnice la actiunea directa, ci doar o trecere de la lumea virtuala la cea reala. Grupurile reale, discutia directa, gandirea in grup asupra faptului uneori aduc mai multe foloase decat tot Internetul la un loc.

Cam atat am avut de spus…