Noi, studenţii şi ea, educaţia

De două luni de zile, România a început să clocotească cu proteste. Totul a început pe 1 septembrie, o dată cu Roşia Montană, s-a mărit cu gazele de şist, şi se extinde, mai de curând aşa, cu sănătatea şi educaţia.

În acest text ne vom centra pe motivele pentru care lupta pentru educaţie trebuie să fie dusă de cât mai multă lume. Nu susţin absolutamente deloc că restul luptelor nu sunt importante. De aceea aş vrea să subliniez, de asemenea, faptul că toate acestea sunt interconectate între ele. Voi explica de ce, şi ne vom continua drumul pe tema educaţiei.

Roşia Montană şi lupta împotriva gazelor de şist sunt lupte atât ecologiste cât şi împotriva corupţiei la nivel de stat şi chiar anti-capitaliste (neasumate, desigur). Ambele cauze, lupte, sunt pentru o natură curată, nedeteriorată, intactă (apă şi aer curate, nepoluate), iar faptul că există dorinţa de a distruge este datorită faptului că există anumite persoane din sistemul politic şi economic care au anumite interese personale. Capital, mai precis. Bani.

Sănătatea şi educaţia sunt subfinanţate. În mod legal şi teoretic, ambele ar trebui să primească 6% din PIB-ul ţării, dar acestea primesc doar două treimi (Sănătatea 4 şi un pic, educaţia 3,6). Şi acest fapt este din cauza unui nivel înalt de corupţe şi disfuncţionalitate sistemică (şi faptul că statul are mai degrabă interesul în a băga bani în organele opresive – SRI, SIE, Poliţie, Armată, Jandarmerie, etc. – decât în aceste două sfere foarte importante ale societăţii, sănătatea şi educaţia).

Continuă lectura

Anunțuri

Un foarte scurt ghid de auto-organizare studenţească

[pentru toţi cei pe care ar putea interesa]

În ultima vreme sunt mult prea multe probleme în cadrul Universităţilor şi a Facultăţilor – şi, desigur, în cadrul educaţiei în general. De la violarea autonomiei universitare, precum se întâmplă destul de des la Universitatea Babeş-Bolyai, unde poliţia intră în clădirile universitare de bună voie, şi nechemaţi de Rector (aşa cum scrie în lege – doar el/ea poate chema orice forţă de ordine în interiorul unei clădiri cu caracter educaţional), la nerespectarea multor drepturi şi legi fundamentale a studenţilor şi cadrelor didactice (care se întâmplă la nivel naţional), până chiar la desfiinţarea unei întregi Facultăţi, doar aşa, că i se scoală rectorului (precum s-a întântânplat pe 1 aprilie la Craiova, cu Facultatea de Ştiinţe Sociale – iar aproximativ 1.500 de studenţi au de suferit de pe urma acestei decizii).

Organizaţiile studenţeşti nu sunt capabile să acţioneze mai departe decât de petiţii kilometrice, comunicate de presă pe site-urile lor şi uşi închise-n nas din partea oficialilor Guvernului sau Universităţilor. Aşa că singurul mod în care se pot aduce schimbările necesare este auto-organizarea studenţească; doar atunci când noi, studenţii, ne organizăm să creăm contexte de presiune şi de schimbare, doar atunci vom putea face ceva!

Acesta este un mic ghid de cum să te organizezi în cadrul unei mişcări studenţeşti locale, şi pe baza experienţei de aproximativ două săptămâni de ocupaţie studenţească la Universitatea Babeş-Bolyai. Desigur, există reţetarul celor din Croaţia, un document excepţional, dar consider că este necesar să ne centrăm, cel puţin pentru moment, pe câteva lucruri de bază.

*

Continuă lectura

Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” din UBB.

Foarte mulţi oameni gândesc în continuare în termeni de mase populare care aduc cu sine schimbarea. Dar acest lucru este foarte uşor de infirmat, în momentul în care Statul, instituţiile statului şi corporaţiile sunt pregătite cu armatele lor de mercenari plătiţi şi un sistem legislativ aparent puternic special făurite spre a contracara aceste posibile apariţii de masă. Dacă am fi vorbit despre asta în urmă cu câteva zeci de ani, hai să zicem până la finele anilor ’40-’50, da, masele aduceau schimbarea, dar actualmente acest lucru nu poate funcţiona, cel puţin nu de una singură.

Dar, istoria dovedeşte clar faptul că schimbările de masă, mai ales cele de sistem, nu fac altceva decât să reproducă sistemul pe care tocmai ce l-au dărâmat. Eu sunt un promotor al contextelor temporale şi spaţiale şi nu a schimbărilor bruşte, cauzate de frustrare şi un nivel înalt de emotivitate. Iraţionalul nu poate crea un sistem raţional, benefic tuturor, iar schimbările bruşte, chiar dacă aparent par a fi fost acceptate de către mase, nu sunt conştientizate, socializate şi internalizate nici ulterior. „Am scăpat de tiran”, asta va răsuna pe străzi. Dar acuma ce facem? Cum schimbăm sistemul? Bine, scăpăm de toţi pionii negativi din sistemul anterior, le tăiem capetele, îi băgăm în închisori (adică începem un plan de represiune politică), dar acuma ce facem? Ar fi bine să reimaginăm întregul, dar nu există timp, problemele sunt prea presante iar dacă nu va exista un nou Guvern, un nou conducător, se va ajunge la haos. Asta se poate vedea în toate Revoluţiile sociale…

Aşa că eu doresc să vorbim despre contexte. Le-aş numi „contexte insurecţioniste”, dar al doilea cuvânt sună, în majoritatea cazurilor, foarte violent şi un aducător al haosului, aşa că ne vom limita doar la „context”.

Ce este un context? Este un moment spaţial, temporal sau spaţio-temporal când creşte nivelul de fertilitate, posibilitate, imaginaţie de a face o intervenţie, oridecare ar fi aceasta. Este o circumstanţă favorabilă. O împrejurare benefică. O stare benevolă şi o situaţie prielnică. Dar cui?

Continuă lectura