Idei, idei, idei peste tot. Idei scrise, idei necoapte…

Am o grămadă de idei în cap, minut de minut.

O grămadă de idei pe care aş vrea să le pun pe o foaie – sau, mă rog, prin prisma tastaturii, pe un ecran alb (care ulterior să fie umplut de litere negre care formează cuvinte, propoziţii, fraze, paragrafe, în sine, un text). Dar de fiecare dată când ajung în situaţia de a putea face asta, ideile dispar.

Tot timpul când merg pe stradă din punctul A în punctul B, am idei. Le gândesc, le disec, ba chiar mă transform într-un bipolar – dar la nivel psihologic – doar ca să pot avea o discuţie constructivă cu mine însumi. Uneori vorbesc singur, în surdină. Căci ştiu că nu am dreptate întotdeauna, aşa că trebuie să-l includ în monolog pe celălalt Eu. Care pune fel şi fel de întrebări, unele de tipul celor puse de oamenii simplii, alteori precum cele ale unor aşa-numiţi intelectuali. Şi, după câteva minute îmi spun „da, am dreptate”. Îmi dau seama că greşesc.

Şi tot aşa, se formează idei. Idei complexe. Teorii personale. Iar apoi, aflat în faţa unui calculator, acestea au dispărut. Asta duce la un complex. Şi la o scurtă frustrare.

„Ştiu sigur că mă gândeam la ceva”, îmi zic. „Mă gândeam la…la ce dracu mă gândeam?”

Nu ştiu.

Şi asta păţesc zilnic. În loc să am texte peste texte care să prezinte un punct de vedere al unui om care se consideră a fi anarhist, care încearcă să prezinte câteva opinii nu neapărat personale (căci unele sunt acceptate de mai multă lume), am doar texte precum acesta, în care mă voi plânge că nu pot duce procesul până la bun sfârşit.

Noi, studenţii şi ea, educaţia

De două luni de zile, România a început să clocotească cu proteste. Totul a început pe 1 septembrie, o dată cu Roşia Montană, s-a mărit cu gazele de şist, şi se extinde, mai de curând aşa, cu sănătatea şi educaţia.

În acest text ne vom centra pe motivele pentru care lupta pentru educaţie trebuie să fie dusă de cât mai multă lume. Nu susţin absolutamente deloc că restul luptelor nu sunt importante. De aceea aş vrea să subliniez, de asemenea, faptul că toate acestea sunt interconectate între ele. Voi explica de ce, şi ne vom continua drumul pe tema educaţiei.

Roşia Montană şi lupta împotriva gazelor de şist sunt lupte atât ecologiste cât şi împotriva corupţiei la nivel de stat şi chiar anti-capitaliste (neasumate, desigur). Ambele cauze, lupte, sunt pentru o natură curată, nedeteriorată, intactă (apă şi aer curate, nepoluate), iar faptul că există dorinţa de a distruge este datorită faptului că există anumite persoane din sistemul politic şi economic care au anumite interese personale. Capital, mai precis. Bani.

Sănătatea şi educaţia sunt subfinanţate. În mod legal şi teoretic, ambele ar trebui să primească 6% din PIB-ul ţării, dar acestea primesc doar două treimi (Sănătatea 4 şi un pic, educaţia 3,6). Şi acest fapt este din cauza unui nivel înalt de corupţe şi disfuncţionalitate sistemică (şi faptul că statul are mai degrabă interesul în a băga bani în organele opresive – SRI, SIE, Poliţie, Armată, Jandarmerie, etc. – decât în aceste două sfere foarte importante ale societăţii, sănătatea şi educaţia).

Vizita oficială a comitetului goldist la Deva (satiră)

Ceea ce urmează este o satiră, şi trebuie tratată ca atare. În afară de o poză, toate au fost regizate (într-o proporţie mai mică sau mai mare).

*

Pe data de 28 august 2013, un comitet format dintr-un Oficial al Guvernului, Gabriel Copilul de Aur şi un reprezentant al salariaţilor de la Roşia Montană Gold Corporation au întreprins o vizită oficială în oraşul Deva, spre a vedea care este starea de spirit a oamenilor care trăiesc la poalele Munţilor Apuseni. Motivaţia lor era bazată pe tocmai aprobatul proiect de lege privind exploatarea de la Roşia Montană.

Prima lor vizită a fost întreprinsă într-un local din oraş, unde au stat la poveşti cu tinerii de acolo, căci, cum se spune, tineretul este viitorul ţării. Ei sunt forţa care va pune în mişcare economia, ei sunt viitorii politicieni corupţi, intelectuali, muncitori, şomeri, săraci…

Iniţial, spre a le câştiga încrederea celor prezenţi, au propus să dea de băut tuturor celor de la masă. Dar tinerii au simţit că ceva nu este în regulă, în mare parte, din cauza înfăţişării acestora – aşa încât cei trei s-au trezit cu toate berile în faţă.

– Dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?, întreabă unul dintre cei aflaţi la masă.

– Eu sunt Gabriel, mi se spune Copilul de Aur, iar acesta este prietenul meu…i se spune Oficial al Guvernului.

La ghişeu (proză scurtă şi politică)

Un tânăr domn la un ghişeu al Statului în care-şi ducea viaţa fără să fi fost întrebat dacă vrea asta. Aştepta la rând.

[…]

A ajuns la ghişeu. Doamna din spatele sticlei anti-glonţ, sictirită cum era, îl întreabă:

– Nume?

– Ion Ixulescu.

– Vârsta?

– 30 de ani de la neînsemnata mea naştere.

– Ocupaţia?

– Şomer.

– Motivul venirii aici?

– Am venit aici ca să mă pensionez.

– Cum să vă pensionaţi când dumneavoastră nu lucraţi?

– Cum să nu lucrez? Din simplul fapt că m-am născut fără voia mea în acest Stat…sunt din start un angajat!

– Angajat la ce, mă rog?

– La viaţa de zi cu zi. La monotonia vieţii de zi cu zi, mai precis. Şi la îndoctrinare, la exploatare…

– Hai, lăsaţi-mă cu prostiile astea. Unde aţi lucrat înainte de a fi şomer?

– În fabrcă.

Spectacolul istoriei (o primă schiţă către o critică mai amplă)

Spectacolul este peste tot.

Este prezent la teatru, pe stradă, în noi, în tine, în sânge, în creier, în ceruri, în Dumnezeu, religie, cinematografie, capitalism, istorie. Este peste tot.

Spectacolul este peste tot, iar noi suntem nişte bieţi spectatori cărora li s-a luat puterea de a decide când să se schimbe decorul.

Decorul se schimbă singur. Ştie cum să se schimbe şi când. E independent de om şi crează falsa dorinţă şi falsa necesitate la el.

De multe ori, spre a avea bazele necesare pentru a crea aceste false dorinţe şi necesităţi, este nevoie de un fel de preludiu, un fel de istoric. Astfel se naşte excrementalul.

*

O spectacularizare a istoriei – când istoria este comodificată şi devine o marfă de consum.

Omul consumă orice e spectacol, orice e spectacular, iar istoria e un spectacol total; în sine, diferenţele vizibile cauzate de antagonismul dintre Trecut şi relativul Contemporan crează un decor extrem de atrăgător, plăcut ochilor şi urechilor. Este istoria-cea-care-se-consumă şi nu istoria-cea-adevărată.

Nu există istorie adevărată. Doar fărâme de adevăr în istoria spectaculară.

*

Clădirile, obiectele de vestimentaţie, limbajul verbal, viaţa trăită, tot ce era Atunci şi nu mai există. Acum este comodificat spre a se integra în vasta reţea a consumului, mai ales în cel aşa-numit cultural. Acum poţi purta hainele lui Galileo Galilei, în timp ce consumi un mic-dejun vegetarian a la Adolf Hitler. Iar dacă te-ai săturat de produsele cosmetice pe care le foloseşti, poţi încerca pasta şi zeama de ierburi şi vei avea un ten catifelat şi un păr mătăsos precum avea Eva Mitrocondială.

Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate

Un text din august 2012.

 

I. Introducere

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că anarhiştii consideră că oamenii sunt destul de capabili să se auto-organizeze şi să se conducă singură – deci, promovându-se conceptul de voluntariat, voluntarism, voluntar. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

Un gând asupra Depresiei

Un text din ianuarie 2012. Un fel de continuare la „Un gând asupra Noului„

*nota autorului*

Nu-i nicio auto-biografie, sau ceva. Unii ar fi capabili sa creada asta. Ca in majoritatea prozelor mele, apar farame din mine, na, si ce? Sa zicem ca e vorba de un idealist fixist…ajunge sa stiti atata!

*introducerea*

Hmm…depresie impusa sub forma de teatru al absurdului. Inoculata pana-n strafundurile subconstientului. Iti impui sa plangi, sa te vaiti, sa-ti vina sa vrei sa mori. Dar sa-ti limitezi totul doar la durere psihica. Sa nu te atingi de propriul tau corp daca te iubesti. Sa nu ti-l distrugi, nu-l zgaria, nu-l invineti. Ingrijeste-l, saruta-te si mangaie-te in timp ce-ti plangi de simti ca-ti ies intestinele pe ochi afara. Orice ai face, numai nu te atinge de Tine. Chiar daca uneori durerea e placuta…

*naratorul*

Sa te trezesti in fiecare zi, sa te uiti cu ochii beliti si pierduti in tavan; perdelele sunt trase, nu intra lumina si-ti spui „nu am chef de ziua de astazi”. Si mai stai cele 5 minute in pat, chiar daca nu va fi asa. Esti slab, esti vlaguit, ochii-ti sunt rosii ca dracu si tusesti ca un tebecist imputit de la prea multe tigari si de la faptul ca nu ai mai aerisit camera de cateva zile bune. Habar nu ai ce zi ii, ce vreme e afara, tot ce cunosti sunt cei patru pereti intunecati, jegul de pe jos, hainele imputite de pe tine, mirosul de transpiratie deja imbibat in pielea ta, mirosul de tutun ars, de fum, de scrum, de jeg.

Esti pe spate, iti lasi mana stanga sa pice greoi din pat si cauti incet si atent pachetul de tigari. Unde dracu ii? Unde dracu…aici era. Mai sunt sase tigari, scoti una, o aprinzi cu ura, stii ca tigarile nu-s sanatoase, sau cel putin faptul ca nu ai aerisit camera. Te dor plamanii, tragi un fum, tusesti iarasi. Iti bag pula in tot, la propriu…scrumiera plina ochi de mucuri stinse cu brutalitate ii acuma pe burta ta. Si te gandesti ca tu chiar nu ai chef de ziua de astazi. Doar e precum celelalte. Adevarul e ca nici nu stii daca e zi sau noapte. Cate zile au trecut de cand te-ai inchis ca un dobitoc in camera? Doua? Trei? Mai mult de trei? Perdelele groase nu permit nici macar unei particule de lumina sa penetreze templul tau al desertaciunii umane.

Pe trenul IR12766. Proto-solidarizare şi socializare necondiţionată.

Tocmai ce a oprit trenul în staţia de la Şibot. Stau pe un coridor în al treilea vagon (din patru) al trenului inter-regio de la Timişoara Nord la Iaşi, sau unde. Nu mai sunt locuri absolutamente deloc, toate fiind ocupate. Pe biletul meu scrie „fără loc rezervat”, trebuind, deci, să fiu un nomad. Aşa că mi-am găsit un loc pe hol, lângă un compartiment unde un nenea mănâncă fasole cu cărnaţi, aşa, ca şi-n clasa a 2a. O muscă-mi băzăie prin faţă – e foarte cald aici, holul e plin. Naşul se scarpină în nas. Şi cred că m-a izbit o idee. Nu, o iluminare! Cred că mi-am dat seama ce face statul român!

[Staţi aşa că trebuie să treacă naşul să controleze biletele. Revin.]

Da, deci cred că ştiu ce face statul român!

De exemplu, s-au anulat majoritatea trenurilor directe sau cu schimbare în Aiud, Teiuş sau alt oraş, către Cluj. Motivaţia lor e că se lucrează la tronsonul ăsta de cale ferată, mai ales în regiunea oraşului Alba Iulia, aşa că ce altceva să faci decât să anulezi trenuri, ca să fluidizezi traficul, nu? Aparent, şi trenurile de la Petroşani la Cluj s-au anulat de câteva luni bune.

În paralel, se privatizează peste măsură. Se vând fel şi fel de uzine, fabrici, întreprinderi, teritorii naturale pentru a fi exploatate de corporaţiile internaţionale (Roşia Montană, gazele de şist, etc). Se face asta, dar toată lumea blamează capitalismul şi incapacitatea statului român! Aleluia, dar greşiţi în ultimul hal! (mama ta de muscă imbecilă, dă-te jos de pe mine!)

Cum să organizezi o MASĂ CRITICĂ (de citit, preluat, distribuit, printat, pus în practică!)

INTRODUCERE

“Despre ce este vorba?” întrebau amuzaţi pietonii de pe Market Street în timp ce sute de biciclişti gălăgioşi şi plini de energie treceau pe lângă ei, zbierând şi sunându-şi clopoţelele. Există o largă varietate de răspunsuri: “E vorba despre interzicerea maşinilor”. “E despre a ne distra pe străzi”. “E vorba de un mod mai sociabil de viaţă”. “E vorba de afirmarea dreptului nostru la stradă”. “E vorba despre solidaritate”. Masa Critică este multe lucruri pentru foarte mulţi oameni, şi în timp ce multele concepte exprimate pot evoca amintiri de la protestele politice din trecut, Masa Critică este în primul rând o celebrare, nu un protest.

Masa Critică a început în septembrie 1992 în San Francisco, ca o modalitate de a aduce laolaltă aceste populaţii diferite, într-o revendicare festivă a spaţiului public. Ideea iniţială a fost concepută de către o persoană, care a propus ideea şi altor biciclişti. Proeminenta comunitate de biciclişti din San Francisco a fost înrolată, în primul rând, prin discuţii directe, de la om la om, în timp ce la navetişti s-a ajuns prin cineva care stătea în mijlocul districtului financiar, împărţind fluturaşi.

Începând mai degrabă sub un nume mai greu de ţinut minte – Cheagul Navetiştilor – călătoria a atras o mulţime iniţială de 60 de biciclişti, iar aceste numere s-au dublat în următoarele câteva luni. Masa Critică a continuat şi a crescut în San Francisco, atrăgând undeva la 700+ de la lună la lună, cu un apogeu de 1000+ în octombrie 1993, dar deja se răspândise şi în alte oraşe. Cu plimbări independente care apăreau peste tot în alte oraşe, Masa Critică a ajuns să aibă caracterul unei mişcări spontane la scară largă şi descentralizată!

În cele din urmă, Masa Critică e doar o adunătură de biciclişti care pedalează împreună, mergând dintr-un punct într-altul. (Cineva a inventat fraza descriptivă “coincidenţă organizată”.) Dar cel mai incredibil lucru este că, în încercarea acestei sarcini uşoare, apar aşa de multe întrebări importante şi interesante. De ce există aşa de puţine spaţii deschise în oraşele noastre unde oamenii să se poată relaxa şi interacţiona, liberi de neîncetatul cumpărat şi vândut al vieţii de zi cu zi? De ce sunt oamenii obligaţi să-şi organizeze vieţile în jurul posesiei unei maşini? Cum ar arăta un viitor alternativ?

Proprietatea privată şi imaginarul social

Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.