Proprietatea privată şi imaginarul social

Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.

Aşa că eu zic să vorbim mai degrabă despre a doua sferă a proprietăţii private, cel al psihicului individual şi al imaginarului colectiv, social. Dat fiind faptul că „privatul” este determinat de delimitarea proprietăţii, şi anume gardul sau zidul, acest fapt crează în sine totalitatea deprivării socialului de spaţiu. Dar noi trebuie să vorbim în termeni de imaginar şi de proprietate personală, intimă. Pe noi nu ne îngrădeşte, ca şi societate, documentul care atestă faptul că terenul ăsta aparţine lui Ion, ci faptul că Ion a ales să-şi delimiteze teritoriul, să-şi facă un bastion, un turn de fildeş, şi faptul că noi, ceilalţi, acceptăm acest fapt. Desigur, nu insinuez că ar trebui să sărim gardul şi să bem bere pe terenul lui Ion, ci faptul că schimbarea de percepţie a proprietăţii private, şi în sine, desfiinţarea acesteia ca şi problematică socială pleacă fix de la „posesor”.

Să exemplific contextul „bun”: eu îmi cumpăr o casă, cu curte, care are ziduri de jur împrejur. Eu aleg să distrug zidul, şi, din start, cel puţin la nivel teoretic, curtea mea devine spaţiu comun. Desigur, eu continui să „deţin” curtea, dar am ales să distrug bariera dintre comunul social (strada) şi proprietatea mea ca atare (curtea). Curtea mea devine un bun comun, unde oamenii pot veni, liniştit, să-şi bea berea, să stea la discuţii, să fumeze o ţigară, sau să se uite la stele noaptea, stând pe spate pe iarbă. De asemenea, eu aleg ca uşa mea de la intrare, atâta vreme cât eu sunt treaz sau acasă, să rămână deschisă, iar cine are nevoie de un pahar cu apă sau o cafea din bucătărie sau la baie, poate intra fără să mă întrebe. Ce rămâne, în schimb, în afara sferei comune, va fi spaţiul meu intim, dormitorul meu, unde eu îmi duc la bun capăt procesul de „recreere a forţelor mele”, adică să dorm, unde-mi am proprietatea mea personală (nu „privată” şi „personală”, adică chestii care au un capital simbolic ridicat sau sunt pur necesare, funcţionale existenţei mele). Nu zic că voi închide dormitorul cu cheia, ci doar că spaţiul este „out of reach”. Dar acest fapt îl pot insinua psihic şi emotiv. Nu ai ce căuta la mine în cameră, e spaţiul meu intim. Nu vreau să te uiţi prin dulapul meu cu chiloţi şi şosete, sau la pozele de când eram eu mic şi dezbrăcat. Asta în cazul publicului larg, căci, desigur, vor exista oameni care vor avea acest „drept” (prieteni apropiaţi, parteneri de relaţie amoroasă, etc.).

Din momentul acesta eu am abolit ideea de proprietate privată, cel puţin din imaginarul persoanelor care vor veni să stea în curtea mea sau pe canapeaua din sufragerie. Este un spaţiu comun, un spaţiu de care vom avea cu toţii grijă, căci este în beneficiul nostru să-l păstrăm curat şi funcţional.

Desigur, vor apărea la un moment dat hoţi, sau oameni ai străzii, săraci, care poate vor fura ceva. Dar de ce au făcut asta? Nu oare din cauză că ei nu au unde să stea, căci totul este îngrădit de ziduri şi garduri şi sisteme de supraveghere? Ei nu au nici măcar o proprietate personală, iar nevoile lor strict biologice nu le sunt satisfăcute în nici una din cazuri (de unde hrană, de unde facilităţi precum toaletă sau o cadă pentru o baie, sau un loc de dormit). Ei în sine sunt fabricaţia acestui sistem de proprietate privată îngrădită atât fizic cât şi în imaginarul social.

Şi, în acelaşi timp, ar putea suna ca un plan minunat care ar fi în beneficiul capitalismului. Scăpăm de câteva frustrări sociale, creăm spaţii libere şi emancipatoare de recreere a forţei de muncă, ne ocupăm timpul cu firfireţuri spectaculare, ne distrăm şi uităm de marea noastră luptă anti-capitalistă. Dar, mă îndoiesc. Spaţiul comun mai degrabă ar crea contextul în care eu nu voi mai alege să merg în barurile individualizatoare şi gălăgioase ca să beau bere şi să creez capital economic unui şef, ci pot alege să iau cea mai ieftină bere şi ţuică de la bunicu şi să-l bem în curte, împreună cu prietenii, la poveşti constructive, în linişte. Nu voi mai merge la teatru, unde sunt doar piese spectaculare şi de larg consum, din simplul fapt că avem spaţiul de a pune în act o piesă de teatru. Nu mai mergem la cinema, să vedem ultimul film de la Holywood, ci ne facem propria noastră seară de film, sau documentar. Este o formă de subversivitate care, pe lângă faptul că scade nivelul de capital economic oferit capitaliştilor, mai şi crează contextul de a crea colectivităţi de oameni solidari între ei, grupuri de afinitate, etc.

„Revoluţia” pleacă de la imaginarul social. Nu trebuie să dărâmăm sistemul spre a-l recrea ulterior, ci trebuie să ajungem noi, individual şi colectiv, în situaţia în care să nu mai avem nevoie de Stat, Biserică, capitalism sau alte forme de dominare în masă. Da, adevărat, acest lucru ia mult timp. E nevoie de generaţii întregi de oameni spre a se ajunge în situaţia aceasta (la nivel social, zic), dar, pentru a întări cumva ideea de „schimbare moderată”, nu cumva schimările bruşte au adus mai multă nedreptate şi mai multe probleme decât cele de durată mai lungă? Aşa numitul comunism, adică acel corporatism de stat care a inceput să se instaureze prin ţările lumii începând cu 1917 mai degrabă a creat o şi mai mare inegalitate socială, o şi mai mare problemă socială şi politică şi chiar teren fertil pentru capitalismul care a venit o dată cu revoluţiile din 1989. A creat infrastructura necesară capitalismului, căci s-a grăbit în a oferi chestiuni fizice şi nu schimbări de durată în imaginarul social. Şi, chiar dacă proprietatea privată a fost abolită, au existat oameni care au deţinut proprietăţi în continuare, iar tu, care trăiai pe o proprietate comună, mai degrabă-ţi era frică decât bine. Nu, schimbările bruşte nu sunt bune. Iar proprietatea privată, Statul cau capitalismul nu pot fi abolite fizic, ci doar psihic, atunci când societatea a ajuns la nivelul în care să nu mai aibe nevoie de acestea.

De asemenea, în paralel cu schimbarea ideii de proprietate privată, trebuie să ne gândim şi la lucrurile de care ne folosim zi de zi. Chiar avem nevoie de ele? Chiar ne sunt necesare, funcţionale? Chiar avem nevoie de consumerismul ăsta sălbatic? Sau ne putem folosi doar de câteva lucruri, din care câteva le putem produce chiar noi înşine.

Dar până la a ajunge în acea situaţie, trebuie să creăm contexte fertile. Există nenumărate proprietăţi private nefolosite, lăsate în paragină, abandonate, care pot fi ocupate şi reoferite comunului. Spaţiile sociale sau comunitariene ar putea începe şi ajuta la distrugerea acestor bariere la nivelul sferei de imaginar personal şi social. Momentul în care oamenii din cartier vor veni şi vor vedea că aceste spaţii revendicate în scopuri comune sunt benefice lor, îşi vor da seama că nu gardurile individualizatoare îi apără de hoţi şi nedreptăţi ci în sine distrugerea lor. Cu cât mai puţine limite impuse şi socializate, cu atât putem fi mai liberi.