Un text din ianuarie 2012. Un fel de continuare la „Un gând asupra Noului„
*nota autorului*
Nu-i nicio auto-biografie, sau ceva. Unii ar fi capabili sa creada asta. Ca in majoritatea prozelor mele, apar farame din mine, na, si ce? Sa zicem ca e vorba de un idealist fixist…ajunge sa stiti atata!
*introducerea*
Hmm…depresie impusa sub forma de teatru al absurdului. Inoculata pana-n strafundurile subconstientului. Iti impui sa plangi, sa te vaiti, sa-ti vina sa vrei sa mori. Dar sa-ti limitezi totul doar la durere psihica. Sa nu te atingi de propriul tau corp daca te iubesti. Sa nu ti-l distrugi, nu-l zgaria, nu-l invineti. Ingrijeste-l, saruta-te si mangaie-te in timp ce-ti plangi de simti ca-ti ies intestinele pe ochi afara. Orice ai face, numai nu te atinge de Tine. Chiar daca uneori durerea e placuta…
*naratorul*
Sa te trezesti in fiecare zi, sa te uiti cu ochii beliti si pierduti in tavan; perdelele sunt trase, nu intra lumina si-ti spui „nu am chef de ziua de astazi”. Si mai stai cele 5 minute in pat, chiar daca nu va fi asa. Esti slab, esti vlaguit, ochii-ti sunt rosii ca dracu si tusesti ca un tebecist imputit de la prea multe tigari si de la faptul ca nu ai mai aerisit camera de cateva zile bune. Habar nu ai ce zi ii, ce vreme e afara, tot ce cunosti sunt cei patru pereti intunecati, jegul de pe jos, hainele imputite de pe tine, mirosul de transpiratie deja imbibat in pielea ta, mirosul de tutun ars, de fum, de scrum, de jeg.
Esti pe spate, iti lasi mana stanga sa pice greoi din pat si cauti incet si atent pachetul de tigari. Unde dracu ii? Unde dracu…aici era. Mai sunt sase tigari, scoti una, o aprinzi cu ura, stii ca tigarile nu-s sanatoase, sau cel putin faptul ca nu ai aerisit camera. Te dor plamanii, tragi un fum, tusesti iarasi. Iti bag pula in tot, la propriu…scrumiera plina ochi de mucuri stinse cu brutalitate ii acuma pe burta ta. Si te gandesti ca tu chiar nu ai chef de ziua de astazi. Doar e precum celelalte. Adevarul e ca nici nu stii daca e zi sau noapte. Cate zile au trecut de cand te-ai inchis ca un dobitoc in camera? Doua? Trei? Mai mult de trei? Perdelele groase nu permit nici macar unei particule de lumina sa penetreze templul tau al desertaciunii umane.
Esti un fel de Nihil, un nimic ad litteram. Tabula rassa. Gol pusca. Mai ai doar visele care din cand in cand iti mai aduc un zambet pe buze. Dealuri verzi, munti inalti, miresme ale primaverii, eu stiu ce visezi? Dar te fac sa te simti bine, in orice caz. Te porti cu tine ca si cu ultimul jeg. Si totusi, nu te urasti. Nu, nu, nu, nu, ohh, nu! Te adori!
Expiri fumul care se contopeste cu norul de deasupra capului tau. Devine una cu totul. Aia ti-ai dori si tu.
*persoana*
Porcarie. Totul e o porcarie. Societatea e imputita, plina cu oameni aparent veseli. Dar, in interiorul lor, toti sunt niste putreziti imputiti. Totul putrezeste in ei. Fiecare organ in parte, fiecare muschi, tendon, creierul, totul si fiecare mililitru de sange se impute cu miros de carne putrezita. Toti sunt niste stafii care sunt fericiti de ceea ce le este oferit pe tava. Mancare ieftina, sucuri ieftine, apa la robinet, caldura, comfort, mobilier nou, reviste porno, masini, tehnologie, religie, si se cufunda intr-o lume a irealului. Devin dependenti de prostiile astea. Si ii condamna la moarte pe toti cei care nu doresc sa fie la pas cu ei. Ma pis pe ei!
Imi iubesc prea tare corpul pentru a-l lasa prada hienelor alora! Capitalistii pulii mele…au distrus orice farama de respect, demnitate, iubire pura si inocenta in oameni cat si in relatiile lor cu ceilalti. Au creat niste roboti care putrezesc. Niste roboti din carne si oase, care, chiar daca au posibilitatea de a gandi singur, nu o fac. Isi bat joc de ei…au la dispozitie 50-60-70 de ani in care ar putea sa gandeasca pentru ei, sa-si duca un anumit stil de viata, dar nu o fac. Se sinucid in masa, curatand corpul de orice vointa proprie sau dorinta de a cunoaste. Iar cei care o fac, cei care inca tin la propria persoana si si-ar dori sa traiasca cat mai mult posibil, pentru a cunoaste mai mult, a iubi mai mult, a descoperi sunt sortiti pieririi. Fie sunt omorati cu brutalitate prin nepasarea majoritatii, acestia intrand in depresie, pana la urma luandu-si singur viata, fie sunt omorati la propriu, impuscati, injunghiati, otraviti…
De ce tot timpul omul caruia ii place asa de mult confortul oferit de capitalism, materialistul infocat, imbeciul cel de toate zilele adora asa de mult suicidul in masa? Pentru ca ei asta fac…se sinucid in masa, si vorbesc de aceia care se sinucid avand motive serioase. „Uita-te si la prostu’ ala, nu o vrut sa-si traiasca viata”. Cu cine sa-si traiasca viata? Cu niste ipohondrii, niste complexati de propriul corp, de statutul lor social, de faptul ca cineva poate fi mai bun decat el/ea? Cine ar putea trai cu ciuma bubonica in sine?
Toti se cred speciali si liberi. Ca doar asa le este dictat in fiecare zi. Tu esti speciala draga mea, corpul tau cere o rochie Zara! Si din cauza asta toti au cerinte de la ceilalti. Au asteptari mult prea ridicate nivelului lor de constientizare a propriei existente. Adica cum, tu, un taran cu haine de la second hand, sta de povesti cu mine, care am haine de firma? Sau, ce, X a vazut prea multe de la Holywood, unde iubirea e mult prea ideatica pentru a fi adevarata. Dar, totusi, preia totul si-si impune noile principii in viata de zi cu zi. Preluarea asta de minciuni, de vieti ideale duse de niste staruri, inecati in faima si bani…toti isi doresc asta! Si uita de viata naturala…uita de adevaratul sens al vietii. Ma rog!!!
Depresia e buna…depresia indusa. Te ajuta sa supravietuiesti. Te face anti-social, te face sa plangi, sa te zbati de durere, sa te panichezi…ca dupa aceea sa te iubesti iarasi. Dar mai mult ca inainte. Cu mai mult patos. Intelegandu-te mai bine. Stiindu-ti limitele mai clar, stiind de ce esti capabil si incapabil. Ceilalti devin doar niste frunze cazute in vantul de toamna, care se desprind din copacul vietii, copacul intelepciunii si copacul dorintei si pica la gramada, care unde apuca, pe un sol care va intra in hibernare. Care nu va mai creste iarba. Care nu va mai oferi roade. Iar acele frunze se vor descompune si vor deveni una cu solul. Iar solul va deveni mai fertil, iar copacul vietii, copacul intelepciunii si copacul dorintei vor avea de unde sa-si procure hrana.
Uneori, mai exista frunze care nu se desprind de acesti copaci, iar acele frunze vor simti napasta iernii, a viscolului, a frigului, inghetului. Unele frunze vor ramane acolo si primavara, altele vor pica, slabite si moarte.
Asa ca…foarte putini au parte de o moarte demna. Sau de o viata pura.
De ce majoritatea fug cand vine un pericol? De ce toata lumea fuge cand nu intelege? Cand survine frica? De ce nu mai exista solidaritate? Dragoste? Intelegere? De ce am lasat planeta unei maini de sadisti care tot ce vor sa faca e sa exploateze totul, atat viata cat si tot ce nu traieste. Ca sa castige bani. Putere. Ca sa poata controla totul. Ei sunt precum iarna. Iar multi considera ca iarna este un anotimp frumos, mai ales cand ninge mult. „Vaaai, ce frumosi sunt copacii aceia inghetati…si dealurile acelea inzapezite!”. Pentru a vedea aceasta treaba fara a simti intemperiile anotimpului rece, exista haine calduroase. Frumosul necesita caldura, pare-se. Si in timp ce lumea-si face poze in zapada, altii mor inghetati. La ei frumusetea iernii nu a ajuns. Ei sunt victimele iernii, cei care fac caldura…
De ce omului ii place simplitatea aparenta?
De ce-mi pasa mie asa de mult de viata? Poate exista ceva dupa moarte. Poate-mi va fi mai bine mort…dar totusi. Sunt una cu ceilalti, una cu umanitatea. Imi induc depresia pentru a putea fi mai puternic dupa aceea. Mai puternic in lupta mea impotriva vrasmasilor umanitatii. Da, sunt constient ca tot ceea ce fac o fac pentru mine. Imi face placere sa ajut. E precum un fetis. Ma simt mandru, ma infoi in pene, ma imbujorez de fericire. Sa stiu ca am ajutat pe cineva…
Pfff…ma construiesc si reconstruiesc pentru a fi mereu in forma. Pentru a fi mereu configurat noilor metode de a duce un razboi. Pentru a apara binele, natura si omul, planeta pe care traim. Sunt dispus sa ma sacrific. Si tot eu sunt inamicul umanitatii?
Unii zic ca sunt prea narcisist, ca-mi pasa de mine mai mult decat de restul. Altii ca din cauza ca sunt individualist, nu aduc foloase societatii. Sau ca de ce nu iau parte la lupta directa. Fiecare om isi are propriile metode de a lupta. Eu cred ca schimbarea nu survine in momentul in care clasa conducatoare va cadea, ci in momentul in care societatea ajunge la a intelege ca este capabila sa se auto-gestioneze. Ca e capabila sa-si aiba grija de ea. Ca e capabila de orice, si nu trebuie sa vina cineva cu produsul gata facut. Simplitatea asta…confortul…LENEA ASTA! Totul pleaca de la om, nu omul pleaca de la schimbarile la nivel inalt. Voi sunteti niste narcisisti imputiti, va pasa numa de voi! Voi sunteti individualistii, pentru ca ati uitat sa fiti solidari unul cu celalalt! Voi nu luati parte la lupta directa! Tot ce faceti voi e sa vandalizati, voi cereti clasei conducatoare sa antreneze mai multi soldati, sa aiba motive de razboi, de a supraveghea fiece om in parte, sa foloseasca violenta. Eu ador violenta…dar violenta fizica este cea mai desueta forma de exprimare posibila. Sa ataci totul la nivel mental este cheia. Prin simplul fapt ca-ti dai seama nu trebuie sa depinzi de cineva poate schimba totul.
Poate ca ma ador, dar ma ador cu un scop anume: ca niciodata sa nu ma dau batut! Ca tot timpul sa fiu prezent si capabil!
*naratorul*
Si, intr-un final te-ai decis sa te ridici din pat. Tigari nu mai ai. Si continui sa mirosi oribil. Ti-ai adus aminte de prietenul tau caruia ii era frica de orice era Nou si ai inceput sa razi ca un idiot. Tie nu ti-e frica de Nou. Nu-ti este frica de nimica…poti infrunta cu usurinta si ziua de astazi. Chiar daca o sa plangi si o sa te vaiti toata ziua. Chiar daca continui sa fi depresiv. O sa poti sa duci totul pana la capat. Si totul va fi bine.
Orice lucru merita. Scopul intotdeauna scuza mijloacele…
Greculiniarism 