Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate

Un text din august 2012.

 

I. Introducere

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că anarhiştii consideră că oamenii sunt destul de capabili să se auto-organizeze şi să se conducă singură – deci, promovându-se conceptul de voluntariat, voluntarism, voluntar. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

Un foarte scurt ghid de auto-organizare studenţească

[pentru toţi cei pe care ar putea interesa]

În ultima vreme sunt mult prea multe probleme în cadrul Universităţilor şi a Facultăţilor – şi, desigur, în cadrul educaţiei în general. De la violarea autonomiei universitare, precum se întâmplă destul de des la Universitatea Babeş-Bolyai, unde poliţia intră în clădirile universitare de bună voie, şi nechemaţi de Rector (aşa cum scrie în lege – doar el/ea poate chema orice forţă de ordine în interiorul unei clădiri cu caracter educaţional), la nerespectarea multor drepturi şi legi fundamentale a studenţilor şi cadrelor didactice (care se întâmplă la nivel naţional), până chiar la desfiinţarea unei întregi Facultăţi, doar aşa, că i se scoală rectorului (precum s-a întântânplat pe 1 aprilie la Craiova, cu Facultatea de Ştiinţe Sociale – iar aproximativ 1.500 de studenţi au de suferit de pe urma acestei decizii).

Organizaţiile studenţeşti nu sunt capabile să acţioneze mai departe decât de petiţii kilometrice, comunicate de presă pe site-urile lor şi uşi închise-n nas din partea oficialilor Guvernului sau Universităţilor. Aşa că singurul mod în care se pot aduce schimbările necesare este auto-organizarea studenţească; doar atunci când noi, studenţii, ne organizăm să creăm contexte de presiune şi de schimbare, doar atunci vom putea face ceva!

Acesta este un mic ghid de cum să te organizezi în cadrul unei mişcări studenţeşti locale, şi pe baza experienţei de aproximativ două săptămâni de ocupaţie studenţească la Universitatea Babeş-Bolyai. Desigur, există reţetarul celor din Croaţia, un document excepţional, dar consider că este necesar să ne centrăm, cel puţin pentru moment, pe câteva lucruri de bază.

*

Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” din UBB.

Foarte mulţi oameni gândesc în continuare în termeni de mase populare care aduc cu sine schimbarea. Dar acest lucru este foarte uşor de infirmat, în momentul în care Statul, instituţiile statului şi corporaţiile sunt pregătite cu armatele lor de mercenari plătiţi şi un sistem legislativ aparent puternic special făurite spre a contracara aceste posibile apariţii de masă. Dacă am fi vorbit despre asta în urmă cu câteva zeci de ani, hai să zicem până la finele anilor ’40-’50, da, masele aduceau schimbarea, dar actualmente acest lucru nu poate funcţiona, cel puţin nu de una singură.

Dar, istoria dovedeşte clar faptul că schimbările de masă, mai ales cele de sistem, nu fac altceva decât să reproducă sistemul pe care tocmai ce l-au dărâmat. Eu sunt un promotor al contextelor temporale şi spaţiale şi nu a schimbărilor bruşte, cauzate de frustrare şi un nivel înalt de emotivitate. Iraţionalul nu poate crea un sistem raţional, benefic tuturor, iar schimbările bruşte, chiar dacă aparent par a fi fost acceptate de către mase, nu sunt conştientizate, socializate şi internalizate nici ulterior. „Am scăpat de tiran”, asta va răsuna pe străzi. Dar acuma ce facem? Cum schimbăm sistemul? Bine, scăpăm de toţi pionii negativi din sistemul anterior, le tăiem capetele, îi băgăm în închisori (adică începem un plan de represiune politică), dar acuma ce facem? Ar fi bine să reimaginăm întregul, dar nu există timp, problemele sunt prea presante iar dacă nu va exista un nou Guvern, un nou conducător, se va ajunge la haos. Asta se poate vedea în toate Revoluţiile sociale…

Aşa că eu doresc să vorbim despre contexte. Le-aş numi „contexte insurecţioniste”, dar al doilea cuvânt sună, în majoritatea cazurilor, foarte violent şi un aducător al haosului, aşa că ne vom limita doar la „context”.

Ce este un context? Este un moment spaţial, temporal sau spaţio-temporal când creşte nivelul de fertilitate, posibilitate, imaginaţie de a face o intervenţie, oridecare ar fi aceasta. Este o circumstanţă favorabilă. O împrejurare benefică. O stare benevolă şi o situaţie prielnică. Dar cui?